Prin ploi m-ascund de mine…

M-au trezit devreme doi stropi de ploaie rătăciţi pe pervazul ferestrei spre lume, stăteau la sfat sprijiniţi de un colţ de dimineaţă, cu coatele aşezate pe o petală smulsă prea repede din lumea ei. Zarva pe care o făceau mi-a întrerupt visul care-mi ţinea departe amăgirile şi-mi încălzea speranţele. Am deschis geamul supărată dar şi curioasă să aflu motivul neliniştii lor. Am surprins momentul în care îşi etalau, fără pudoare, calităţile “ba eu sunt mai tânăr”, “ba eu mai strălucitor”, “ba eu mai frumos”, “ba eu mai limpede”. Le-am zâmbit şi m-am temut că o să mă întrebe cine are dreptate. Ce să le fi spus? Cum să aleg între două fărâme de ploaie? Nu m-au observat şi au continuat să se acuze de naivitate. Am înţeles şi care era nemulţumirea lor. Unul, mai grăbit din fire, s-a desprins din nor înainte ca vântul să-şi întindă braţele şi, într-o ritmică legănare, să găsească un loc pentru fiecare.

Celălalt, nevrând să râmână în urmă, i-a luat urma primului şi aşa au ajuns amândoi să-şi oglindească cearta în geamul meu. “Dacă nu te credeai mai important decât noi toţi, acum am fi stat pe o frunză şi ne-am fi umplut de verde crud”, reproşa cel de-al doilea. “Eh, toţi ajung pe frunze, acolo e cel mai simplu. Eu vreau să fiu altfel. Aici nu ajung decât cei mai buni”, i-a răspuns celălalt, plin de ironie. “Dacă ai fi fost mai puţin interesat de glorie, acum ne-am fi  răsfăţat printre firele de iarbă, nu aici, pe bucata asta rece şi fără pic de farmec”, continuă primul seria reproşurilor. “De aici văd lumea mai bine, pare mai blândă văzută de sus. Şi tu, dacă ai gândi mai mult, ai putea să-mi răspunzi de ce ai venit după mine. Puteai rămâne acolo, în norul tău. Şi dacă ai vorbi mai puţin, ai avea timp să vezi culorile din jur. Din tăceri se pot naşte firicele de curcubeu”. Am tresărit când am auzit asta şi suspinul meu i-a speriat şi s-au amestecat într-o îmbrăţişare salvatoare. Apoi, într-un gest sinucigaş, şi-au dat mâna şi s-au aruncat în neant, contopindu-se cu ploaia care cădea rece peste iluzii.
Am închis geamul şi am început să hoinăresc printre gânduri. Şoaptele unui Alifantis trist îmi însoţeau paşii prin începutul de zi şi se rostogoleau fără milă în liniştea sfârşitului de vis:

“Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă
Anii – nu ştiu bine când – s-au adunat;
……
Mai purtând pe umeri mantii iluzorii;
Mai glumind cu mine, ca să nu mă dor;
Mai căzând din şaua certă a rigorii;
Mai cutremurat de un frig interior”

Prin fum de ţigară mă pierd de mine şi încerc să-mi fac ordine-n nedumeriri ca să găsesc drumul înapoi, sunt un arcuş încăpăţânat care se chinuie să scoată sunete line pe o vioară dezacordată. Le sortez în funcţie de vechime, de formă şi de nuanţă. Le pun apoi în cutii şi le privesc fără să ştiu ce să fac. Mă gândesc la cei doi stropi deveniţi, de frică, unul singur şi care acum, poate, mângâie o tulpină de floare. Teama te apropie de ceilalţi dar te îndepărtează de tine. Am luat cutiile în braţe şi m-am blocat în faţa lui “are you sure you want to delete all these items? Yes or No?” Nu pot lua o decizie, prea seci îmi par opţiunile. Aş prefera tasta „help” dar nu o găsesc, s-a pierdut într-o gravă eroare de sistem.
Am rămas pierdută în fum de ţigară, printre toate nedumeririle care s-au împrăştiat pe podea. Alifantis s-a oprit şi el şi m-a cuprins o linişte ca o ceaţă lăptoasă.
Din tăceri se nasc firicele de curcubeu….