Simplă filă de Jurnal

Azi… încurcată în gânduri, temătoare-n vise. Nu las superstiţiile să-mi împovăreze paşii dar mă uit, pe furiş, la ceas şi aleg la întâmplare trei dintre cele trecute şi pun relele pe seama lor. Au fost… aşa că ce-a rămas nu poate fi decât bun.

Afară… se dă o luptă pentru cucerirea inimii domniţei Primăvară. Ea stă închisă în castel şi priveşte cum doi cavaleri, vântul şi un nor, îşi arată puterile pentru a-i dovedi că merită să le ofere braţul ei. Eu, simplu spectator, nu pot decât să aştept să văd cine îi va fi alesul. Cu cine va porni, oare, la drum? Cu vântul aspru sau cu ploaia pe care norul cel viteaz o aşează cu mândrie la picioarele domniţei sale?

Mă gândesc… la un episod care ieri mi-a lăsat un gust amar. Încă mă întreb ce sau cine ne-a adus în ipostaza de a face gesturi care ne umilesc deşi ne agăţăm de iluzia că am câştigat ceva? M-am oprit la un roboţel din acela simpatic care, în schimbul sumei de 1,50 lei, îţi „scuipă” un bilet de autobuz. Până am reuşit să culeg mărunţişul din geantă, a venit lângă mine o doamnă la vreo 60 de ani, bine îmbrăcată care m-a întrebat dacă nu vreau să iau un bilet de la ea că are unul în plus. De ce nu, mi-am spus. Poate chiar nu merge des cu autobuzul şi nu-i foloseşte. Am luat biletul şi a devenit brusc puţin agitată că trebuie să urce în autobuzul care tocmai oprise în staţie aşa că i-am dat repede banii să nu îl piardă din cauza mea, mi-ar fi părut rău. Am simţit un mare nod în gât când m-am uitat atent la bilet şi am constatat că el fusese o dată ştampilat şi apoi şterse literele şi cifrele cu lama astfel încât să pară nou. Doar să pară, pentru că la un posibil control domnii şi-ar fi dat seama cu uşurinţă că urmele lăsate de compostarea anterioară nu sunt întâmplătoare. M-am înfuriat pe mine că sunt o toantă şi prea repede mi-e milă de oricine şi uite că sunt şi oameni care-şi bat joc de alţi oameni cu zâmbetul pe buze. Dacă stătea cu mâna întinsă, cred că nu era la fel de ruşinos. Mi-a trecut furia, nu pentru bani mi-a părut rău dar nu pot să nu mă întreb de ce? Ce o face pe acea doamnă să procedeze astfel? Foamea? Nu arăta ca şi cum n-ar avea. Şi răspunsul pe care mi l-am dat mi-a lăsat gustul de care vă spuneam….

Sunt recunoscătoare pentru… că nu aş putea face nimănui rău intenţionat.

Citesc… ştiri de ieri şi de azi. Şi nu îmi vine în minte decât o întrebare „cât să mai răbdăm, Doamne”? Şi un vers învăţat în şcoala generală : „să nu dea Dumnezeu cel Sfânt să vrem noi sânge, nu pământ.”. Aşa, din întâmplare…

Ceea ce aștept (sper)… aştept o adiere de vânt cald. Voi putea atunci să-mi las visele să se înalţe. Şi sper să am înţelepciunea de a învăţa ceva din fiecare experienţă pe care mi-o oferă viaţa.

Ce mai meșteresc . . . din fişa postului, deocamdată. Nimic care să merite trecut aici.

Ascult… îmi cântă piticii pe umeri, s-au mutat acolo să fie mai vizibili, în cap făceau gălăgie prea mare şi i-am ameninţat cu evacuarea. Acum îmi fredonează o romanţă să-mi treacă supărarea.

Unul dintre lucrurile mele preferate… să culeg stropi de rouă de pe aripi de fluturi şi să-mi fac din ei punte spre un „mâine” aşa cum visez de mult timp…

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc :