Am gafat-o, cum mă scot?

imagesAm aflat de pe un blog de o campanie care mi-a amintit de câteva situaţii în care aş fi dat orice să se facă o gaură mare în pământ şi să dispar ca o frunză-n vânt. Şi pentru că tot am deschis blogul de 50 de ori şi l-am închis de tot atâtea ori fără să îmi vină în minte nimic care să poată fi reprodus aici, vă scriu despre trei dintre ele.

1. Eram prin clasa a VI-a şi luam meditaţii la mate pentru că nu mi-a plăcut niciodată şi aveam un profesor de care îmi era teribil de frică aşa că nu se prindea nimic de mine. La una din ore, după ce am sunat la uşă, a strigat profesoara din casă să intru. Am intrat, ea era săraca pe fotoliu, cu piciorul în gips, fusese operată. Când am plecat mi-a zis că nu mă poate conduce şi am înţeles. Numai că atunci când am închis uşa, am rămas cu clanţa în mână. Şi am îngheţat. Ce să fac, ce să fac? Să o las pe prag nu ar fi fost frumos, să o iau cu mine nu mă caracteriza că ce să şi fac eu cu ea? Minte de copil nebun, am vrut să o pun de unde am luat-o. Şi am procedat în consecinţă dar nu şi în cunoştinţă de cauză pentru că, aşa cum bănuiţi, atunci când am împins, partea cealaltă a căzut în casă. Am plecat ca şi cum nu am făcut nimic dar nu vă pot explica ce era în sufletul meu când m-am dus la ora următoare. M-a certat puţin că am blocat-o în casă, că nici soţul ei nu a putut intra că a împins mânerul de tot că . . . . nu prea înţelegeam eu termenii ăia şi nu pricepeam până la urmă unde-i vina mea că stăteau ei cu clanţa defectă. Dar ruşine tot mi-a fost.

2. Eram în primul an de facultate. Într-o seară, prietenului meu de atunci, i s-a făcut brusc dor de mămicuţa lui. Mie mi-a zis că vrea să mă prezinte dar nu l-am crezut. Am încercat eu să îl conving că e prea târziu să mergem şi prea devreme să mă prezinte, că nu putem merge fără să anunţăm, că să mai stăm, să mai aşteptăm. Nimic nu a mers. El atunci dorea să meargă şi trebuia musai să merg şi eu. Şi am cedat. Ne-am urcat în autocar şi in jur de ora 22 şi ceva, sunam la femeie la uşă. Pentru că deja dormea, am aşteptat până ne-a deschis, timp suficient să crească sentimentul de vinovăţie şi să îmi doresc să fug înapoi acasă. Săraca s-a scuzat că dormea, că nu ştia că mergem, că nu are mâncare gătită, că se apucă să facă friptură. Eu am insistat să nu facă nimic, că nu deranjăm (de parcă nu era gata deranjul), să nu se mai agite că mâncăm ce este. Am realizat pe măsură ce o urmăream cum alerga prin bucătărie ce părere bună trebuie să-şi fi făcut ea despre mine şi ce moment bun am ales să ne cunoaştem 🙄  La un moment dat mă întreabă dacă mănânc şuncă. Ei, cum să nu, chiar e foarte bună, spun eu senină. Îmi spune că nu are brânză dar îmi dă ceapă dacă vreau. Din nou senină, îi spun că nu mănânc cu ceapă, doar cu puţină pâine şi să nu mai scoată nimic că e suficient atât. Am văzut că s-a uitat mai lung la mine dar nu am înţeles. Prietenul meu îmi spune că e şi altceva de mâncare şi nu trebuie să mănânc de ruşine dar eu tot nu pricepeam ce au oamenii ăia cu şunca şi cum să nu îţi placă? Ceaţa din capul meu s-a risipit în momentul în care a scos din frigider bucata de slănină şi mi-a aşezat-o frumos pe o farfurie. Mi-a dat tacâmuri şi aştepta minunea, să vadă cum mă înfrupt eu din ea, fără nimic altceva în afară de pâine. Căutam disperată privirea prietenului meu, să îi spun că la mine acasă slănina e slănină şi suncă înseamnă mezelul ăla care se papă cu unt, cu muştar, cu ridichi, cu… şi care nu e gras deloc şi nu provoacă greaţă dacă îl mănânci gol. El era în continuare prea mirat că am cerut şuncă, lucru care nu-i mai permitea să gândească limpede. Am stat cu bucata aia în faţă până au terminat de aşezat masa, am tăiat o felie subţire şi am mestecat-o cu foarte multă pâine. Plimbam bucăţelele în farfurie ca pe bulevard şi mă rugam în gând să se aşeze cuminţi în stomac, să nu mă facă şi mai tare de ruşine.  Apoi m-am scuzat că nu mai pot, că mi-e rău de pe drum şi nu pot mânca mult. El a zis că nu poate mânca aşa ceva şi îşi prăjeşte cartofi. Când am auzit asta m-am bucurat ca şi cum aş fi câştigat la loto. Am uiat că am zis că nu mi-e foame şi am mâncat ca şi cum nu am mai văzut cartofi în viaţa mea….. 😳

3. Cea mai scurtă că nu prea am ce comenta. Într-una din vizitele acasă, acum câţiva anişori, am găsit o prietenă de-a mamei la noi. Plângea cu sughiţuri. Femeia a zis „scuză-mă, Potecuţo, sunt supărată tare, o cunoşti pe fiica mea, nu?” Eu am zis da din politeţe dar nu mai ştiam de unde să o iau nici pe doamna în cauză, apăi pe fiica ei. „E însărcinată şi nu ştiu ce să mai fac”, a reuşit să îmi spună printre hohote. Eu, cu capul în nori, să nu tac, spun „Păi şi e sarcină cu probleme? Ăsta e motiv de mare bucurie, nu înţeleg unde-i supărarea” Mama a făcut ochii mari şi a pufnit-o râsul, femeia s-a oprit bursc din plâns, şi-a tras nasul zgomotos, m-a săgetat cu privirea şi a zis „voi, tinerii, sunteţi toţi din altă lume. E în clasa a XI-a, potecuţo, ce bucurie e asta?” Soarta…. ce era să mai zic? Am ieşit din cameră şi am râs cât am putut dar atunci am vrut să mă dizolv….

4. Una în care nu eu am fost personajul principal şi din categoria „nu lăsaţi copiii să asiste la discuţiile oamenilor mari”, nişte prieteni aveau o doamnă în vizită. Doamnă cu pretenţii, nu prea agreată în acea familie. Fetiţa lor de câţiva anişori îi spune doamnei din senin „auzi, mama a zis de tine că eşti grasă şi urâtă” Pam-pam…. 😉

Voi aţi trecut prin momente din astea?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

36 de răspunsuri la Am gafat-o, cum mă scot?

  1. Mirela zice:

    Da, de multe ori. Pe principiul „gura pacatosului adevar graieste” de multe ori m-a luat gura pe dinainte fara cea mai mica intentie de a supara si realizand abia dupa ca am comis-o grav 😦 , doar din neatentie. Cea mei recenta de care imi amintesc a fost anul trecut de 1 Mai, cand am fost intr-o mini-vacanta la mare. In grupul cu care am fost, adica din autocar, era un trio de fete : fiica de vreo 12 ani, mama ei care arata cu mult mai tanara – ca de aceea am si facut gafa : le-am spus ca par surori, nu mama si fiica – si a treia doamna care era prietena mamei cu aer tanar…. dar eu n-am stiut ca-s cam de aceeasi varsta si am spus, senina ” iar dansa e bunica, nu ? „. Adica ele fiind nedespartite eu am dedus, logic as zice, ca sunt in familie, fetita cu mama si bunica 😀 . Insa nu era asa si, dupa o clipa de stanjeneala, mi-au explicat ca cele doua mature sunt prietene iar cea apreciata de mine ca fiind… mamaita 😀 mi-a spus cati ani avea…. putini, desi arata mai matura, ca sa zic asa. E inutil sa mai spun cat de prost m-am simtit, le-am evitat in zilele care au urmat (noroc ca n-au fost multe ele, zilele) si chiar si acum imi face rau sa imi amintesc. Adica singura chestie buna e ca i-am facut un compliment celeilalte, dar gafa de proportii a ramas. Jur ca fara intentie. Se mai intampla, na…. uf 🙂

    Apreciază

    • Aoleuuuu, nasoool! 😀 😀 😀
      Eu am păţit-o odată cu o copilă, am întrebat-o când vine bunica să o ia şi mi-a spus „aia e mama”. Nu a fost nimic grav până când a venit cea pe care o credeam bunică pentru că aşa arăta şi fetiţa a spus „mami, să vezi, tanti a spus că eşti bunica mea”. Am făcut feţe feţe şi m-am scuzat că am treabă… 😳

      Apreciază

  2. :))))))))))))) Potecuto, in ultimul timp nu am avut timp sa vin pe la tine, dar regret….pentru ca stiam foarte bine ca de aici imi pot lua energie si zambetul ce m-a parasit. Deci am lesinat de rassssss. Nu am ce sa comentez, doar ca mi-ar placea sa te cunosc, tu lasi omul fara cuvinte.
    Cu siguranta am trecut, dar nu imi amintesc acum nici unul din experienta mea, insa acum 10 minute ma suna fiul meu – Mami, daca vii tu mamaie zise ca pleaca de acasa. (mamaie este fosta soacra care, evident nu ma suporta ca i-am parasit copilul, dar se bucura de al meu, pe nedrept, in sfarsit asta e alta poveste) La care eu ii zic: lasa mami ca vin eu si stai cu mami daca ea pleaca. Si imi raspunde Denis: nu, mamaie ma invata sa iti spun ca plec si eu cu ea, plecam amandoi, ca sa nu vii tu. Sincer , ma bufni rasul…pentru ca vrea nu vrea, eu ma duc la copil si copilul o dadu de gol ca e scorpie. Asta face parte din categoria cu fetita ce a parato pe mami:))

    Apreciază

  3. oh,de cate ori nu am facut boacane si pe urma am regretat amarnic
    constiinta e de vina pentru asta…cred ca cei care nu o asculta, traiesc bine mersi 😛

    Apreciază

  4. Gafele mele sunt atât de mari încât nici nu se cade să le amintesc aici, că-i un blog prea cumințel. Dar acum râd de ele și nu-mi pare rău că le-am trăit. Sper că așa procedezi și tu, Potecuță! 🙂

    Apreciază

  5. Ai patit cu sunca exact cum am patit eu cu sarmalele la o pomana de la tara. Cand m-a intrebat, copil fiind, batrana care punea in farfurii cate vreau sa mananac eu am cerut 5 sarmalute pentru ca la mama mea acasa cam atatea manacam. Femeia s-a uitat un pic ciudatel la mine si mi-a spus ca ea atatea imi da , dar sa nu care cumva sa ma puna necuratul sa nu le mananac sau sa le dau la caine ca jar mananc. Pai cand a vazut Elena mea ca 5 sarmale inseamna aproape o cratita si mai erau si legate de mari ce erau am simtit ca lesin. Toata suflarea de la pomana a facut misto de mine dupa aceea, Nu-mi trecuse prin minte o secunda ca in zona aceea sarmalele sunt mamut , ci credeam ca sunt ca cele ale mamaei de le mananci dintr-o inghititura. Evidend ca m-am dus plangand la mama si I-am marturisit ca mai mult de una nu pot si sa-i zica ” vrajitoarei de langa ceaun” ca nu mananc eu cat vrea ea.

    Apreciază

  6. Irina zice:

    Daaa, o vreme am fost neîntrecută în gafe 😆 . Din cauza asta am ajuns să îmi analizez fiecare cuvânt înainte de a-l lăsa ză zboare în eter. Asta și din cauza sincerității mele înnăscute sau a unor prejudecăți preluate din familie, în copilărie, și vindecate ulterior. Sunt atât de multe pe listă încât nu mi-ar ajunge câteva pagini să le scriu. Culmea era că mi se întâmpla să supăr, fără să vreau, exact persoanele de care mă lega o puternică prietenie. Îmi amintesc cum, o dată, am făcut o remarcă jignitoare, generalizantă, la adresa unei oarecare din zona Moldovei, în prezența prietenei mele cele mai bune, a cărei mamă era din județul Iași (în zona noastră vorbitorii dulcelui grai moldovenesc nu au o reputație tocmai bună, mai ales în mediul rural). Mi-am dat seama și am înlemnit imediat, am încercat să dreg busuiocul, dar vorbele fuseseră aruncate deja. Iar ea s-a înroșit brusc. Nu pot să uit cât de aspru m-a certat tata pentru că am îndrăznit să îi spun bunicii, arțăgoasă de felul ei, că s-a trezit cu fața la cearșaf, expresie care mie mi se părea în trend la vremea aceea, dar căreia ei i-au atribuit un sens oarecum deformat. Sau când am intrat pentru prima dată într-o sală de lectură și am început să vorbesc în gura mare, atrăgând toate privirile asupra mea 😆 . Acum foarte rar le mai comit. Mai ales când îmi apăr convingerile, de foarte multe ori de neînțeles pentru ceilalți. Nu urmăresc să supăr, dar reacția asta o obțin. Am și fost de multe ori victima unor gafe (sau poate nu chiar gafe), multe datorită nasului meu ,,roman”, ca să îl citez pe unul dintre profesorii mei de literatură română, care a considerat de cuviință să îmi facă arborele genealogic în fața a vreo sută și ceva de studenți, curios foarte dacă nu cumva am strămoși prin Oltenia 😆 . Cea mai tare a fost când o fetiță de la grădiniță, la prima mea generație, mi-a spus, cu un ton indignat: ,,Domnișoara, Ionela a spus că ești urâtă” ( Ionela fiind mătușa fără ocupație și fără prea multă carte, care vede paiul din ochiul vecinului, dar nu și bârna din ochiul propriu). Asta că tot amintiseși de sinceritatea copiilor 🙂 . M-au deranjat o vreme, în adolescență, mai ales. Asta până când am ajuns la concluzia că nu m-aș supune vreunei operații estetice pentru nimic în lume, mie findu-mi o teamă teribilă până și de o simplă injecție 😆 . Acum mă amuz teribil când ceilalți mă ,,ating”, involuntar sau cu bună știință, iar eu le atrag atenția, mereu vigilentă, că intru și eu în respectiva categorie (urâți, slabi-scândură, zgârciți, atei etc) Le savurez apoi scuzele penibile și încercările ridicole de a repara gafa. Asta este, suntem oameni și suntem toți supuși greșelii 😉 . Până la urmă așa-zisele gafe sunt mai de apreciat decât minciunile poleite, de complezență. Gura păcătosului adevăr grăiește. 🙂

    Apreciază

    • Delicios comentariul tău, m-am amuzat teribil şi m-am şi regăsit în totalitate! Îţi mulţumesc!
      sunt perfect de acord cu concluzia ta, mai bine ca noi, cu o gafă, două decât minciuni ambalate frumos 😉

      Apreciază

  7. psi zice:

    ai fost în ardeal, așa ai cunoscut „șunca” 😀
    cea mai tare gafă a fost când, mare poreclitor fiind, am răcnit din tot sufletul: „maaieee, iar a venit tanti lupa!” femeia se numea lupu şi era prietena bunică-mii, iar eu catâr de mâţ jigărit ce eram, dezvoltasem o antipatie faţă de ea, pe care bietele ciocolăţi pe care le primeam de la ea (şi le înfulecam cu ticăloşie) doar ce o ţineau oarecum în frâu…
    evident, pe când eu răcneam cu aplomb, femeia era în spatele meu cu ciocolata pregătită să mă momească. ţin minte că am refuzat-o şi că toţi ai casei îşi ascundeau privirile pe covor de parcă ne invadaseră furnicile…

    Apreciază

    • psi, eu sunt din şi în Ardeal dar la mine acasă şi la bunici, sunca e ce am spus în postare. Noi îi spunem slănină la chestia aia de porc. Ceea ce am păţit a fost la olteni 🙄 Ciudat, nu?

      Auch!! De atunci ai mai primit ciocolată? 😀

      Apreciază

  8. ovi zice:

    ce gafe hazlii…
    nu-mi amintesc nici una de felul asta…
    totusi voi zice despre o situatie stanjenitoare… eram in vizita… mie nu-mi place mancarea de varza… dealtfel este singura mancare ce nu imi place… si atunci… la masa era ciorba de varza… niciodata nu mancasem asa ceva… nici nu stiam ca se face ciorba din varza… in famile se facea varza calita sau altfel gatita… dar niciodata ciorba…
    ei bine… gazda a aflat de preferintele mele dietetice chiar inainte de a ne aseza la masa… si pentru a o face sa nu se simta rau… am zis ca voi manca ciorba de varza… si am mancat… dar numai eu stiu cum… prima si ultima data cand am vazut pe masa ciorba de varza…

    Apreciază

    • Asta e una dintre situaţiile în care îţi doreşti o minune. Sa te afli în vizită şi mâncarea să nu fie pe gustul tău dar bunul simţ să nu te lase nici să spui, nici să refuzi să mănânci. Upsss… urâte momente 😀

      Apreciază

  9. rockafellastefan zice:

    Subiect delicios, gafele. Delicios de scris şi delicios de citit. Încep să scriu. O gafă de la şapte ani când mămuca şi tătuca şi eu stăteam în garsonieră este ceea ce urmează. Fiind garsonieră, condiţiile igienice îi obligau să nu fumeze în cameră ‘fără aprobare’. La cum se iubesc părinţii mei, aflaţi că şi mămuca şi tătuca fumau când nu ştia celălalt în buclucaşa garsonieră. Iar eu, fiind acasă venit de la grădiniţă, mă uitam cu nişte ochi mari la părinţii mei ‘obraznici’. Cel mai de râs este că fiecare mă ispitea cu ciocolată să nu spun. Iar momentul culminant vine acum. Venind mămuca de la serviciu a cumpărat o ciocolată şi un pachet de ţigări. Mi-a venit în faţă, aşezată în genunchi şi mi-a spus că-mi dă ‘şucalată’ dacă nu spun că fumează. Eu i-am răspuns că sunt sătul de ‘şucalată’ că mi-a dat şi tata ca să nu-ţi spun că fumează. Mama a rămas împietrită…cam vreo trei ore. Şocul soţului ce făcea aceleaşi tactici ca ea se asemănau feţei lui Stalin când a aflat că Hitler are aceeaşi armată ca si el ( curios, în istorie nu mai îmi amintesc să se fi întâmplat aşa ceva). Bravo pentru subiect!
    Cu drag de blog, Ştefan. Doamne ajută!

    Apreciază

    • Vai, vai! În loc să profitaţi de situaţie…. dar aşa sunt copiii, mai delicios de sinceri ca ei, nu e nimeni. Am râs mult când mi-am imaginat reacţia mamei 😀
      Bun venit pe potecuţe, mă bucură vizita!
      O seară frumoasă!

      Apreciază

  10. Bursucel zice:

    Ufff, Potecuță, o dată parcă m-am burzuluit la poarta de ieșire a porumbeilor? Chiar m-a bătut gândul s-o las nemâncată, dar… Numai moartă de inaniție nu m-aș vedea, zău! 😆

    Apreciază

  11. distandi zice:

    Aia cu „șunca” e exact „pe gustul meu”. Am pățit-o și eu, cam la fel. Și eu știam…șunca-i șuncă, nu slănină.

    Apreciază

  12. succesulpe zice:

    Ei cu totii avem colectia noastra de „fapte bune”. Si constat ca nu este o varsta speciala la care sa aiba loc acestea 😆
    Cred ca marele talent nu este acela de a nu lasa gafele sa se intample ci mai degraba acela de a iesi din ele in modul cel mai demn 🙂

    Apreciază

  13. :)))) Potecuta, seara asta m-am amuzat copios. Si eu gafez, dar asa… la putere mare! Asta face parte din farmecul vietii!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s