Daţi un leu pentru GePeSeu?

Habar n-am ce mi-a venit acum să scriu asta. Adică am habar, staţi aşa că vă şi spun dar nu de la început că nu-i frumos să pun interesul în faţă. 😀

Mâine va trebui să rezolv o problemă care necesită un drum pe care nu l-am mai făcut pe jos de cel puţin 12 ani. Şi cum îmi făceam eu traseul în gând, mi-am amintit de ziua în care am realizat că am un talent aparte. Eram în clasa a IV-a, cred. Nu ştiu ce vaccin trebuia să fac, ştiu că m-a luat tata cu maşina, m-a dus la spital, m-a înţepat tanti în halat, în maşină iar şi spre casă dar nu acasă. Şi nici la şcoală. M-a lăsat undeva pe drum că el avea de fugit la serviciu. M-a întrebat dacă mă descurc, am zis da şi mi-a făcut cu mâna ca un tată responsabil şi iubitor. Acum să nu credeţi că am fost lăsată chiar de izbelişte că străduţa pe care m-a lăsat e la 5 minute de blocul meu. DAR! Nu era străduţa „aia”, adică cea pe care ştiam eu că se ajunge acasă, ceea ce, în limbajul meu, înseamnă „Gogule, avem probleme”.

Şi merge potecuţa în faţă, nu vede nimic cunoscut, se întoarce, se uită, merge în dreapta, nimic care să îi dea de înţeles că e pe teritoriul ei, merge iar în faţă, tot aşa minute bune. La un moment dat am obosit şi am intrat în panică. Ce am făcut? M-am pus pe iarbă şi am început să plâng. Da plângeam de sărea uniforma pe mine, nu aşa ca în telenovele cu o lacrimă în colţul ochiului. Sunt sigură că dacă aveam ceva mai şifonat pe mine, strângeam şi nişte bănuţi, aşa tare mă căiam. A trecut o vecină, s-a speriat, eu nu puteam spune ce am că sughiţam de la plâns. Când m-am mai liniştit, i-am spus că „hâhâ, îh, m-amam ră tă ciiiiit” şi iar hohote de plâns. M-a luat femeia de mână şi m-a dus până în faţa blocului şi pe cuvânt că niciodată nu mi s-a părut cartierul meu mai frumos ca atunci. Şi atunci am hotărât că e păcat să las nefructificată această calitate a mea.
……………………….
Şi a zburat timpul, nu ştiu cum m-am descurcat dar cumva am reuşit să nu pun SRI-ul pe urmele mele. Şi ajung studentă într-un oraş total nou. Ca să ajung la facultate, trebuia, la un moment dat, să intru printre nişte blocuri. Problema era că existau mai multe intrări şi numai una era cea bună. Dacă o ratam, eram pierdută. Ei, ce punct de reper credeţi voi că mi-am luat eu ca să nu greşesc? Ce clădire, ce stradă, ce nu ştiu ce monument istoric? Doar sunt potecuţa, nu? În prima zi când am trecut pe acolo şi m-am uitat eu foarte atent să ştiu şi a doua zi pe unde să merg, am văzut la blocul pe lângă care trebuia să merg, la primul etaj, la balcon, perdele albastre. Bingooooo! În fiecare dimineaţă mă uitam după perdele şi ştiam că nu trebuie să trec de blocul ăla. Nu ştiu dacă am trimis oamenilor, subconştient, că e nasol cu mine dacă dispar perdelele, nu ştiu dacă îngeraşul balcoanelor m-a păzit, nu ştiu dacă oamenii aveau maşina de spălat defectă dar vă dau cuvântul că perdelele alea nu au dispărut un an de zile. Evrika!! Sigur, în timp, am învăţat drumul dar tot mai ridicam privirea să mă ştiu în siguranţă.
După un an, am aflat plină de emoţie că sediul facultăţii va fi mutat. Eu nu ştiu cine şi de ce a zis „stă departe tare, la mama naibii” dar sunt absolut convinsă că nu ştia ce vorbeşte. Mai „la mama naibii” ca facultatea mea nu exista nimic. Da, era frumos, locuri pline de istorie dar eu mergeam pe străduţele alea şi păşeam ca pe lună cu ochişorii roată şi de fiecare dată aveam senzaţia că văd pentru prima dată locurile alea. Eu nu deviam de la traseu niciodată. Pe unde am mers prima dată, pe acolo am mers tot timpul, să fie clar. O străduţă mai la stânga, însemna declanşarea uraganului. Domnul a dat să nu mă transform în breaking news, nu m-am pierdut decât o dată şi asta a însemnat ca în loc să ajung la primul curs la 8, să ajung la 8:40 că am avut treabă să mă învârt în cerc în timpul ăsta. Ieşeam de pe o străduţă, intram pe alta şi din aia dădeam tot în prima. Ca în bancurile cu blonde. Eu ştiu că sunt de râsul lumii dar alta n-am aşa că mă placeţi aşa că nu aveţi de ales 😀
Şi m-am mai pierdut o dată şi nu puteam spune unde sunt că vedeam numai case. Deci telefonul nu m-ar fi ajutat prea mult. Aşa că m-am dat turist şi am întrebat primul trecător pe unde ajung în centru 😀 Eu nu acolo trebuia să ajung dar de acolo ştiam ajunge unde aveam treabă.
Buun. Acum. Să nu credeţi că v-am scris numai să mă fac de râs şi eu să nu rămân cu nimic din toată treaba. Nu! Vă spun aşa: Dacă până mâine seară nu dau niciun semn pe aici, vă rog, dulce ca o savarină, să mă căutaţi cu google Maps, google Earth şi ce alte googleluri mai ştiţi că e clar că sunt rătăcită. Şi nu vreţi să mă lăsaţi pierdută pe străzile oraşului, nu-i aşa?
Ăsta e, aşadar, un talent pe care îl ţin ascuns ca să nu par că mă laud. Mă pot pierde oriunde fără pic de efort. Cu orientarea stau la fel de prost cum stă băse cu pletele-n vânt. Şi să revin la GePeSeu, eu vreau să fac implant de GPS că altă şansă n-am. Accept şi cecuri, nu vă faceţi griji 😀