Daţi un leu pentru GePeSeu?

imagesHabar n-am ce mi-a venit acum să scriu asta. Adică am habar, staţi aşa că vă şi spun dar nu de la început că nu-i frumos să pun interesul în faţă. 😀

Mâine va trebui să rezolv o problemă care necesită un drum pe care nu l-am mai făcut pe jos de cel puţin 12 ani. Şi cum îmi făceam eu traseul în gând, mi-am amintit de ziua în care am realizat că am un talent aparte. Eram în clasa a IV-a, cred. Nu ştiu ce vaccin trebuia să fac, ştiu că m-a luat tata cu maşina, m-a dus la spital, m-a înţepat tanti în halat, în maşină iar şi spre casă dar nu acasă. Şi nici la şcoală. M-a lăsat undeva pe drum că el avea de fugit la serviciu. M-a întrebat dacă mă descurc, am zis da şi mi-a făcut cu mâna ca un tată responsabil şi iubitor. Acum să nu credeţi că am fost lăsată chiar de izbelişte că străduţa pe care m-a lăsat e la 5 minute de blocul meu. DAR! Nu era străduţa „aia”, adică cea pe care ştiam eu că se ajunge acasă, ceea ce, în limbajul meu, înseamnă „Gogule, avem probleme”.

Şi merge potecuţa în faţă, nu vede nimic cunoscut, se întoarce, se uită, merge în dreapta, nimic care să îi dea de înţeles că e pe teritoriul ei, merge iar în faţă, tot aşa minute bune. La un moment dat am obosit şi am intrat în panică. Ce am făcut? M-am pus pe iarbă şi am început să plâng. Da plângeam de sărea uniforma pe mine, nu aşa ca în telenovele cu o lacrimă în colţul ochiului. Sunt sigură că dacă aveam ceva mai şifonat pe mine, strângeam şi nişte bănuţi, aşa tare mă căiam. A trecut o vecină, s-a speriat, eu nu puteam spune ce am că sughiţam de la plâns. Când m-am mai liniştit, i-am spus că „hâhâ, îh, m-amam ră tă ciiiiit” şi iar hohote de plâns. M-a luat femeia de mână şi m-a dus până în faţa blocului şi pe cuvânt că niciodată nu mi s-a părut cartierul meu mai frumos ca atunci. Şi atunci am hotărât că e păcat să las nefructificată această calitate a mea.
……………………….
Şi a zburat timpul, nu ştiu cum m-am descurcat dar cumva am reuşit să nu pun SRI-ul pe urmele mele. Şi ajung studentă într-un oraş total nou. Ca să ajung la facultate, trebuia, la un moment dat, să intru printre nişte blocuri. Problema era că existau mai multe intrări şi numai una era cea bună. Dacă o ratam, eram pierdută. Ei, ce punct de reper credeţi voi că mi-am luat eu ca să nu greşesc? Ce clădire, ce stradă, ce nu ştiu ce monument istoric? Doar sunt potecuţa, nu? În prima zi când am trecut pe acolo şi m-am uitat eu foarte atent să ştiu şi a doua zi pe unde să merg, am văzut la blocul pe lângă care trebuia să merg, la primul etaj, la balcon, perdele albastre. Bingooooo! În fiecare dimineaţă mă uitam după perdele şi ştiam că nu trebuie să trec de blocul ăla. Nu ştiu dacă am trimis oamenilor, subconştient, că e nasol cu mine dacă dispar perdelele, nu ştiu dacă îngeraşul balcoanelor m-a păzit, nu ştiu dacă oamenii aveau maşina de spălat defectă dar vă dau cuvântul că perdelele alea nu au dispărut un an de zile. Evrika!! Sigur, în timp, am învăţat drumul dar tot mai ridicam privirea să mă ştiu în siguranţă.
După un an, am aflat plină de emoţie că sediul facultăţii va fi mutat. Eu nu ştiu cine şi de ce a zis „stă departe tare, la mama naibii” dar sunt absolut convinsă că nu ştia ce vorbeşte. Mai „la mama naibii” ca facultatea mea nu exista nimic. Da, era frumos, locuri pline de istorie dar eu mergeam pe străduţele alea şi păşeam ca pe lună cu ochişorii roată şi de fiecare dată aveam senzaţia că văd pentru prima dată locurile alea. Eu nu deviam de la traseu niciodată. Pe unde am mers prima dată, pe acolo am mers tot timpul, să fie clar. O străduţă mai la stânga, însemna declanşarea uraganului. Domnul a dat să nu mă transform în breaking news, nu m-am pierdut decât o dată şi asta a însemnat ca în loc să ajung la primul curs la 8, să ajung la 8:40 că am avut treabă să mă învârt în cerc în timpul ăsta. Ieşeam de pe o străduţă, intram pe alta şi din aia dădeam tot în prima. Ca în bancurile cu blonde. Eu ştiu că sunt de râsul lumii dar alta n-am aşa că mă placeţi aşa că nu aveţi de ales 😀
Şi m-am mai pierdut o dată şi nu puteam spune unde sunt că vedeam numai case. Deci telefonul nu m-ar fi ajutat prea mult. Aşa că m-am dat turist şi am întrebat primul trecător pe unde ajung în centru 😀 Eu nu acolo trebuia să ajung dar de acolo ştiam ajunge unde aveam treabă.
Buun. Acum. Să nu credeţi că v-am scris numai să mă fac de râs şi eu să nu rămân cu nimic din toată treaba. Nu! Vă spun aşa: Dacă până mâine seară nu dau niciun semn pe aici, vă rog, dulce ca o savarină, să mă căutaţi cu google Maps, google Earth şi ce alte googleluri mai ştiţi că e clar că sunt rătăcită. Şi nu vreţi să mă lăsaţi pierdută pe străzile oraşului, nu-i aşa?
Ăsta e, aşadar, un talent pe care îl ţin ascuns ca să nu par că mă laud. Mă pot pierde oriunde fără pic de efort. Cu orientarea stau la fel de prost cum stă băse cu pletele-n vânt. Şi să revin la GePeSeu, eu vreau să fac implant de GPS că altă şansă n-am. Accept şi cecuri, nu vă faceţi griji 😀

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

45 de răspunsuri la Daţi un leu pentru GePeSeu?

  1. Cosmisian zice:

    Cred ca aici ne asemanam. Cum nu te cunosc, pot spune sincer ca nu am intalnit un om mai dezorinetat ca mine, iar scuza: Nu va suparati, nu stiti unde e cladirea X, ca nu sunt din oras o mai practic si azi, desi locuiesc de jumatate de viata aici. Din toata nebunia mea, ca de corectat nu am reusit sa ma corectez, am invatat un singur lucru. Niciodata nu ma pun sa incerc un drum nou, cand ma grabesc, pentru ca sigur nu am nicio sansa de a ajunge la timp. Cand eram copil, nu ma pierdeam, doar ramaneam in urma. Azi, prefer „draperiile mov”. 🙂 Maine sa lasi comentariu din ora in ora, ca verific :))

    Apreciază

  2. GEGELUTZ zice:

    Eu te inteleg perfect, Potecuta, pentru ca am si eu acest „talent” Locuiesc de 9 ani in Iasi dar inca mi se mai intampla din cand in cand sa cobor de printr-un autobuz/tramvai daca simt ca nu are de gand sa respecte exact traseul pe care-l stiu catre destinatia dorita (asta cand ma apuca sa ma trag in vreun mijloc pe care nu-l cunosc). A, si am practicat o data si scuza ca nu-s din oras si am cerut indrumari pentru a ajunge la gara, de unde ma descurcam( tot asa, ma grabeam sa ajung undeva si am urcat intr-un tramvai care ocolea putin, am intrat in panica si am coborat mai devreme, numai ca zona nu-mi suna in nici un fel familiar, asa ca…). Important e ca ne descurcam noi cumva pana la urma, doar suntem inteligente. Te astept cu impresii. Bafta la orientat! O zi frumoasa!

    Apreciază

  3. Ana zice:

    Iti urez drum bun si sa nu te ratacesti! 😀

    Apreciază

  4. Ia te uite câți rătăciți suntem pe lumea asta, și nu mă refer numai la propriu! Mi-e și rușine să spun de câte ori m-am pierdut prin localități, dar și prin țară. Așa că mai bine tac și mă bucur că nu-s o specie aparte! 😉

    Apreciază

  5. luciastroila zice:

    :)))))
    Păi bine, Potecuţo, faci neamul potecilor de râs! De ce sunt ele poteci, nu să nu se rătăcească niciodată? Mulţumesc lui Dumnezeu, am un simţ de orientare ieşit din comun, pot spune. E de ajuns să trec o singură dată printr-un loc, ca să ştiu şi peste ani cum să mă întorc acolo şi cum arată. Oricum, dăm cautare şi strigare dacă nu apari în timp util!

    Apreciază

    • Potecile îs încurcate rău câteodată după cum văd…. Până la urmă le descurc eu dar tot trebuie GPS.
      Te invidiez sincer. Aş vrea şi eu orientarea ta 😉
      Seară frumoasă, Lucia!

      Apreciază

  6. Cuvânta zice:

    Du-te la Romanii au Talent!

    Apreciat de 1 persoană

  7. illusion zice:

    Stai liniştită şi mie mi se întâmplă des 😀 chiar am coşmaruri când trebuie să mă duc undeva şi nu prea ştiu zona…

    Apreciază

  8. Mugur zice:

    Dacă-mi spuneai din timp, veneam eu să-ți fiu ghid!
    Cred că o singură dată m-am rătăcit, în ceață, precum măgarul! Eram pe munte, la cota 2000 și nu mai găseam poteca … aflată la 10 metri de noi! Și chiar era ceață, așa cum nu am mai văzut nici înainte și nici după aceea!

    Apreciază

  9. Irina zice:

    Și eu stau foarte prost cu orientarea. Cred că și dacă aș merge doar în linie dreaptă, într-un loc complet nou, n-aș mai fi în stare să găsesc drumul de întoarcere, de una singură 😆 . Îmi amintesc cât de speriată eram când am venit în oraș, la liceu. Ai mei avuseseră grijă să îmi găsească o gazdă de la al cărei balcon vedeam în curtea liceului. Problema era că mai trebuia să ajung și eu pe la o sală de lectură, la un magazin central, la o piață. Cartierul liniștit și plin de verdeață în care stăteam, tăiat de zeci de alei, printre garduri vii, mi se părea a fi un adevărat labirint. Mă învârteam în cerc și mă panicam, pur și simplu nu puteam să îmi iau repere, toate blocurile îmi păreau identice, nu mai știam pe ce alee trebuie să o iau. Cred că mi-a luat un an să prind curaj să plec pe distanțe mai mari singură 😆 . Anul trecut, revenind după 8 ani în orașul studenției și trecând prin zona în care am stat, am constatat cu stupoare că nu mai știam să ajung la vechea gazdă, locuind tot așa, într-un cartier cu multe alei, garduri vii și copaci. Asta după ce trei ani făcusem drumul acela zilnic, de mai multe ori. Nu am o memorie vizuală bună. Mi se întâmplă să nu recunosc chiar persoane cu care am purtat scurte discuții la un moment dat.

    Apreciază

    • Crede-mă că am înţeles perfect tot ce ai spus. Şi am şi trăit pe pielea mea asta. Am stat cu chirie în studenţie. La prima ieşire în oraş, la două-trei zile după ce m-am mutat, m-am întâlnit cu un băiat cu care vorbeam (prin scrisori 😀 ) de câteva luni. A vrut să mă conducă la bloc. Şi eram tare nehotărâtă, ăsta-i blocul? Ba nu, ăsta. Ba ăsta. A crezut că fac mişto de el. Când s-a convins că eram serioasă a zis că stă până ajung sus şi să ies pe geam să fie sigur că nimeresc apartamentul 😳 Bietul de el, ce o fi crezut oare? 😀

      Apreciază

  10. july zice:

    Fii Gretel si lasa in urma ceva ,,firimituri” din savarina dulce ce esti, daca vrei sa te gasim . 😆

    Apreciază

  11. Bursucel zice:

    Păi mâine te-ai găsit să pleci în aventură, Potecuță? Tocmai mâine??? 😯
    Dacă știam, te-nzestram cu niște pesmeți pe care nici pisicile, nici câinii n-au îndrăznit să le atingă. Le găseam măcar o utilitate și scăpam de-o grijă… 😉

    Apreciază

  12. ovi zice:

    unele rataciri… chiar sunt faine… rataciri pe stradute zic… nu de alta natura…
    pe strazi… nu ma pierd… chiar ma orientez destul de bine… as putea lucra si pe post de ghid… . dar… ma ratacesc in ganduri… dorinti… si la asa ratacire… nici Ge Pe Seul nu ajuta….
    asta e…

    Apreciază

  13. distandi zice:

    E un mister pentru mine treaba asta: cum vă rătăciți. Am și eu o prietenă cu GPS-ul stricat. Mă amuză muuult (chiar dacă nu e frumos să râzi de alții, nu mă pot abține), dacă o las pe o stradă mai departe, e ca în pădure. Și mă chinui, serios, mă străduiesc să înțeleg cum e faza, dar nu pot și pace. La mine GPS-ul e de ultimă generație. Am o orientare în spațiu de îi uimesc și pe alții. Știu, sunt și modestă pe deasupra, dar nu pot să mint. Ăsta e adevărul. Eu zic să îți iei cu tine pe cineva cu GPS-ul bun, de fiecare dată când mergi undeva. Îl plătești pe oră :))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s