Nici asta nu e poezie!

Am mai scris cândva o „chestie” şi am pus titlul „Asta nu e poezie” pentru că nu era. Nu ştiu ce era dar poezie cu siguranţă nu. Şi „aceasta” face parte din aceeaşi categorie, adică o ceva, un şpilitronţ, o treabă. Aşa mi-a venit mie şi ce să fac dacă pentru ce gândesc aberez eu nu s-au inventat cuvinte? 🙄

Cere-mi petale să-ţi mângâie paşii
Şi-n câmpuri întregi mă prefac să te-alint
Cere-mi o stea să-ţi vegheze visarea
Şi din aripi de dor îţi fac cer nesfârşit
De vară-mi vei cere, voi arde pe pajişti
În lacrimi renasc dacă sete-ţi va fi
Împloră secunde şi îţi voi da anii
Ce-au fost. Şi pe cei ce vor fi
Spune-mi de foame şi-n grâu mă voi pierde
Felii aburinde-ţi voi scoate pe masă
Iar viscolul iernii de-ţi arde obrazul,
Îmi fac ochii crengi, în foc să trosnească.
De vrei să vezi marea, şopteşte-mi în taină
Şi braţele-mi ape întise vor fi
Cere-mi orice, aştept doar chemarea
Şi tot îţi voi da, de „nimic” vom vorbi
De nu e destul, mă mai nasc încă-o dată
Şi toată mă dau dacă asta vei vrea
Dar de ţi-e bine şi ai din toate
Dacă nimic din ce am nu îţi pot oferi,
Nu-ntoarce capul, spune-mi pe nume
Sunt eu – o părere uitată prin lume….