Nuuuu maaaai faaaac!

Mi-a zis mie mama să nu râd de oameni năcăjiţi şi ştiam că nu-i bine şi dacă nu zicea ea. Şi sufleţelul meu mi-e martor că nu fac asta de obicei şi nu mă lasă inima să nu empatizez cu durerile lumii. Vreau şi eu să salvez balene, vreau şi eu să „fie pace, să fie pace, să fie pace, pace, pace, pace pe pământ”, vreau şi eu să opresc tăierea pădurilor, să stopez topirea gheţarilor, să ajut speciile pe cale de dispariţie.
Dar în ciuda tuturor acestor gânduri bune, mă mai apucă şi pe mine „dambiliciul” şi mă ia gura pe dinainte şi … o păţăsc. Anul trecut am sunat o prietenă de ziua ei. Paranteză : Nu ştiu cât de mult aţi reuşit să vedeţi voi potecuţa dincolo de sensibilitatea cu care scrie de multe ori aici dar aş vrea să ştiţi că eu sunt şi „tra la la” de cele multe ori. Adică atunci când mă trezesc cum trebuie şi planetele stau aliniate perfect şi bat pasul de defilare în ritmuri care-mi gâdilă duios urechea, apăi din hahaha şi hihihi eu nu ies. Ei, tipa de care vă spun e tot ca mine. Ne hlizim la telefon şi prin mesaje cât e ziulica de lungă şi uneori şi pe la miezul nopţii că ne place în surdină 😀
Revenind, vă spuneam că am sunat-o de ziua ei. Ea e cu 7 luni mai mare decât mine aşa că simte înaintea mea efectele schimbărilor „climatice” şi am tot bâzâit-o pe tema asta înainte de ziua cu pricina. Şi sun „ţăr, ţărrr”. Şi răspunde, că nu era după ea. Eu aveam volumul căştii pe mic dar nu ştiam asta, ştiam doar că o aud foarte încet şi, pe ideea struţului, am tras concluzia măreaţă că şi ea mă aude încet. Asociat cu un defect profesional mai vechi, îi cam ţipam fetei în urechi. La un moment dat m-a întrebat de ce  ţip la ea. Ei, cum era să recunosc că sunt…. că nu…. că? Nu se putea aşa o gafă din partea mea. I-am zis „apăi, fată, am crezut că deja au început să-ţi slăbească simţurile şi să nu te simţi prost că nu mă auzi. Crezi că mi-e uşor să ţip? Dar ce nu fac eu pentru tine?”
Şi-am văzut eu pe naiba cum e cu simţurile. Dar revin imediat după ce vă spun şi de şefu’ câte ceva. În fiecare an, de ziua mea eram la muncă. Până aproape de miezul nopţii. Aşa s-a nimerit câţiva ani la rând. Niciodată, dar absolut niciodată nu le-am dat dreptate celor care îmi spuneau că ” e naşpa să lucrezi de ziua ta”. Nuu, eu le explicam că e chiar frumos, te pupă colegii, auzi din 5 în 5 minute „atât de mulţi?” „dar nu se vede, nu-i arăţi” , cum poţi sări lejer nişte etape din fişa postului că nu se supără nimeni, cum poţi închina un păhărel fără să se uite şeful urât că doar cu el închini. Şi enumeram eu toate astea şi convingeam oamenii că da, domn’le,  nu e aşa cum credeau ei şi parcă ar vrea şi ei să muncească de ziua lor. Asta până anul ăsta când, nu ştiu dacă de la vreme, de la ascendent, de la cafea, dar le-am dat tuturor dreptate şi am ajuns cu ei la o singură concluzie ” e naşpa să lucrezi de ziua ta”.
Şi am simţit aşa…. din senin, o uşoară durere de cap dar am crezut că-s emoţiile. Apoi am dat vina pe oboseală. Apoi pe un deochi fictiv. A apărut şi o durere în piept destul de urâtă dar nu aveam eu timp să o iau în seamă. M-am tratat acasă rapid cu ce am găsit şi direct la somnic. Ieri dimineaţă m-am trezit, am făcut inventarul, eram întreagă nu lipsea nimic, simţeam că mă ciupesc „deci e în regulă”, mi-am spus. Am deschis geamul să-mi intre soarele-n ochi şi am început să fac planuri pentru toată ziua. Era cu ieşit să râd la soare, cu stat la terasă, cumpărat creme pentru tort, etc. Planurile au ţinut până am terminat de băut cafeaua. Nu vă plictisesc cu detalii dar într-o jumătate de oră nu mai puteam ţine ochii deschişi şi mi-am petrecut toată ziua cu plapuma pe cap.
Am reuşit să-i deschid acum dar mi-e frică să tuşesc că mă descompun şi respir numai cu porţia şi la intervale fixe că altfel e nasol.
Promit solemn, las în scris şi mă semnez că nu mai râd niciodată de oameni mai „bătrâni” ca mine şi nu mai zic de şefu’ nimic. Dacă anul viitor nu lucrez de ziua mea, mă ofer voluntar şi vin la muncă. Fac orice numai să nu mai fie aşa. Oare merge? Fac şi nişte flotări, pup şi nişte mâini? 🙄