Pedepse blânde pentr-un suflet rebel

Of, suflete, ce mult îţi place să te joci! Priveşti amuzat cum răsfoiesc albumele vechi şi şterg fire de praf de pe fotografii ca şi cum aş vrea să le redau strălucirea de atunci. Stai cocoţat pe unde nici nu aş îndrăzni să ajung cu gândul şi te prefaci că te arunci în gol. Tresar şi fug să te prind dar tu izbucneşti în râs. Ah, râsul ăsta al tău… mă enervează nespus. Vrei să îţi spun de ce? Pentru că e molipsitor, suflete,  de aia. Când ochii mei stau aplecaţi şi pregătiţi să-şi plângă tăcuţi durerea, te iţeşti tu cu chipul ăla dulce de nevinovat şi te strâmbi în încercarea ta jalnică de a-i imita. Ei se prefac că te ignoră, se mint că nu te văd dar imediat se luminează şi încep şi ei să râdă o dată cu tine. Îi limpezeşti dintr-o singură respiraţie şi le dai motive să privească, încrezători, în sus. Cât de neastâmpărat eşti, suflete! Ce ţi-a venit astăzi de te-ai agăţat de crenguţa aia înflorită şi te-ai acoperit cu petale firave, albe? Eu te strigam, lumea se uita ciudat la mine şi tu te ascundeai după flori şi umpleai copacul cu hohotele tale. Ai trezit toţi mugurii şi tot pe mine m-au privit cu reproş pentru că tu ai dispărut printre firele de iarbă şi te amuzai în timp ce eu le ceream scuze, încercând să salvez aparenţele. Suflete, tu ai auzit-o pe doamna aceea cu cocul mare, când a întrebat răstit dacă am pierdut ceva? Ce era să îi spun, „mă scuzaţi, doamnă, da… mi-am pierdut sufletul, e pe aici.. se ascunde în iarbă şi râde de noi…”? Ei, cum ar fi fost să spun asta? Sau „nu, doamnă, nu am pierdut nimic, fuge sufletul de mine, are chef de joacă. Să alerg şi eu sau să aştept să obosească? Al dvs, la ce pedeapsă reacţionează?” Vezi? Vezi tu, suflete, ce-mi faci?
Şi atunci când toată lumea în jur ţipa şi trântea uşi din motive numai de ei ştiute şi eu încercam să fiu serioasă, să nu fac notă discordantă, tu ce făceai? Aaa, nu-ţi mai aminteşti, da? Îţi amintesc eu. Tu te-ai urcat pe raftul ăla de sus şi ai început să faci tumbe, suflete, asta ai făcut. Scoteai limba la oameni şi nici nu ţi-a păsat de privirile mele pline de repoş. În final am început să râd, unii s-au supărat, alţii au râs şi ei, alţii au crezut că suntem nebuni. Toate astea din cauza ta. Suflete, eu cu tine vorbesc. Nu, nu afişa făţuca aia de mieluşel că eşti capul tuturor răutăţilor. Tu mă faci să râd pe stradă că numai tu eşti în stare să sari peste tot, să culegi toate petalele din vânt şi să le arunci peste oameni ca şi cum ar ninge cu flori, numai tu poţi face din orice moment unul plin de frumos. Hai, suflete, nu, nu mă şantaja şi nu-mi sări în braţe că nu te iert. Nu, nu vreauu….
Iar? Bine, dar promiţi că nu mai faci? Niciodată? Nu te cred dar nu am de ales, te iert şi de data asta…
Auzi suflete? Dar dacă tu luminezi ochii când vor să plângă, ei de ce nu te pot lumina pe tine când norii îşi fac culcuş în ungherele tale? Oftezi, suflete? Ah, da… mi s-a părut. Ai dreptate, nu ai oftat, a trecut vântul şi ne-a luat în braţe…