Eu te „like” pe tine. Tu mă „like” pe mine?

Potecuţa are, din nou, nelămuriri. Am mai scris despre bloguri, despre felul în care văd eu blogurile dar de data asta aş vrea să expun, punctual, câteva aspecte care mă fac să ridic din umeri. Sau să „dau din cap profund dezamăgită”, cum spune un vers scris de Păunescu. Vă rog să îmi explicaţi dacă vreţi, dacă aveţi chef, dacă aveţi timp, ce mecanisme ne determină să fim atât de înverşunaţi când vine vorba de bloguri vecine? De ce lăsăm şi aici invidia pe „capra vecinului” să ne tulbure condeiul? Am început cu asta pentru că aspectul ăsta îmi e total străin şi oricât am încercat, nu am reuşit să pricep. De unde atâta ură, de ce atâtea frustrări? Chiar atât de mult ne-a urâţit viaţa asta încât ne-a secat şi sufletul şi nu ne mai putem bucura de cuvânt fără să ne lăsăm conduşi de spaima lui „şi dacă?…”, fără să ne lăsăm ghidaţi de bănuieli, de acuze nefondate şi de pumnul de noroi ţinut strategic la spate? Eu credeam şi cred, în ciuda tuturor exemplelor, că pentru unii nu e aşa, că blogul e un spaţiu în care putem fi „noi” aşa cum suntem, fără îngrădiri, fără teama de a fi priviţi ciudat. Pentru mulţi, tocmai acest „anonimat” ajută. Ne ajută să ne dezgolim sufletul dacă vreţi. Asta nu înseamnă că dacă nu semnăm cu nume şi prenume articolele, ne ascundem în spatele cuvintelor, la fel cum nu înseamnă că cei care au o identitate, sunt pe blog altfel decât  sunt ei. De fapt pentru mine asta nu contează deloc.
Când citim un text bun, despre politică, despre natură sau despre o experienţă pe care cel care scrie a trăit-o, e obligatoriu să ştim ce haine poartă autorul? Ah, da… când „X”, care se ascunde în spatele unui pseudonim neutru de exemplu, scrie că „toate femeile sunt….”, aş vrea să ştiu din partea cărui gen vin aceste judecăţi de valoare. Dar dacă din articol nu reiese nimic din toate astea, dacă e o poezie, o părere despre ceva anume, o declaraţie de dragoste, de ce aş face mare caz din faptul că persoana respectivă nu are număr de telefon la contacte? Dar, ce tot vorbesc eu aici… eu nici nu am existat dacă mă gândesc bine. Oare acum sunt sau e doar o iluzie? Poate sunt o „infractoare” care nu vrea decât să adune trafic, la asta nu v-aţi gândit, sâc, sâc!  😉

În viaţa de zi cu zi, suntem adesea puşi în situaţia de a fi politicoşi cu oameni care nu ne sunt tocmai pe plac. La serviciu, cu vecinii, cu doamna din spatele unui ghişeu, etc. Le zâmbim, vorbim frumos şi, odată ce le-am întors spatele, e dreptul nostru să avem păreri personale sau, după caz, să ne oprim lângă un gard şi să le judecăm alegerile în viaţă. Dacă o colegă ne „stă în gât” şi locul nostru e în pericol din cauza ei, avem, măcar, o scuză să o discredităm în faţa celorlalţi. Dar în cazul blogurilor? De ce aducem frustrările străzii după noi? De ce ne place să intrăm cu bocancii între cuvintele celor care scriu? Ne place un blog, intrăm, citim, comentăm sau nu şi aşteptăm următoarea postare. Nu ne place, nu îl mai citim. Unde e nenorocirea? Dacă un blog are sute de cititori şi comentarii, de ce ne-ar încurca asta? Brusc, viaţa noastră îşi pierde sensul? Dacă dispare blogul ăla înseamnă că noi vom scrie mai frumos şi toată lumea va face plecăciuni în faţa noastră? Cu siguranţă nu! Ca să exemplific ce vreau să spun, ultima dată când am intrat eu pe Zelist (a fost demult 😀 ), Chirilă era pe primul loc. Are o grămadă de cititori, poate şi voi sunteţi printre ei. Dacă eu vă „şoptesc” că el nu e ce pare a fi, că câr, că mâr (a nu se înţelege că aş avea ceva cu omul, din contră, mie chiar îmi place) renunţaţi să-l mai citiţi? Să zicem că unii vor spune da. Dar asta înseamnă că vă mutaţi pe blogul meu? Nu aş crede asta. Şi dacă unii o vor face, se vor plictisi repede pentru că nu voi putea fura nici talentul şi nici cunoştinţele lui, voi rămâne cu stilul meu de a scrie. Dacă arunc în el cu noroi, nu înseamnă că eu voi străluci. Şi totuşi, se practică asta în grădinile virtuale. Şi culmea, în timp ce eu îl pup în …. îl apreciez pe Chirilă, pe la colţuri spun că „băii, fugiţi de el că e nasol”. Asta cum se numeşte? Cum aţi „desena” o astfel de atitudine şi mai ales de ce? Concret, să dorm liniştită în noaptea asta, ce se câştigă din asta? Dacă „mă încurcă” un blog pentru că are mai mulţi cititori decât mine şi apelez la „teoria conspiraţiei” înseamnă că cine va pleca de acolo, va veni la mine? Nu. Atunci? 🙄
Virtualul ăsta are multe părţi bune. Aici, pe bloguri, prin ceea ce scriem, ne arătăm lumii aşa cum suntem noi, aşa cum cei cu care împărţim biroul 8 ore pe zi, nu ne pot cunoaşte. De ce să murdărim asta? Cărui scop „datorăm” noroiul pe care-l aruncăm peste sufletul celor care scriu?
Am vrut să scriu şi despre likeuri altele dar m-am întins… las pe altă dată….

Later Edit : până reuşesc să scriu „completarea” vă spun că eu nu am nimic cu likeurile, nici cu cei care dau like. Oricum, numai în stilul potecuţei nu am scris, dacă mai scriu şi despre asta, fugiţi de tot 😀