Să aveţi voi, tată, să aveţi voi….

Cam pe vremea asta, bunicul meu făcea prima vizită „la oraş” după iarna grea care le izola satul. Nu aveau atunci telefon în casă şi rareori reuşeau să îi anunţe vizita. Bătea sfios în uşă şi i se lumina chipul când îi apăream în prag. Avea mereu acelaşi răspuns pentru dojeana mamei „măi tată, de ce nu ai spus ceva să fi venit după tine în autogară, ai dus iar sacoşele singur”. „Lasă, tată, că nu sunt grele, ce să mai veniţi, să vă fac deranj?”. Atunci nu simţeam, nu înţelegeam oftatul din glasul mamei mele. Şi nu erau grele sacoşele… cartofi, ceapă, borcane cu de toate, sticle cu sirop, cu bulion, cu tuică, cu vin…
Îşi scotea pălăria, o aşeza atent în cuier şi întreba dacă e loc pentru haina lui îmblănită. Niciodată nu îi era foame, ne spunea că mănâncă dacă mâncăm şi noi. Când am mai crescut, ascultam rugămintea mamei să mai mănânc şi cu el chiar dacă mă ridicasem de la masă înainte să bată la uşă. Altfel spunea că nu îi e foame, să nu deranjeze…
Găseam deasupra plasei nelipsitul bucheţel de ghiocei, primii apăruţi în grădina lor. Şi un plic cu o scrisorică şi un mărţişor. Aveau acasă o plasă de mărţişoare trimise de mama,  pentru vecine dar bunica mergea la „boldă” şi cumpăra în fiecare an unul pentru mine şi mama. „Draga bunicii, te pupă mama şi moşu. Il rog pe bunul Dumnezeu să îţi dea sănătate şi primavara asta să înflorească toate florile numai pentru tine. La mulţi ani, draga lu’ buna!„ ….. Punea şi bănuţi în plic, „să îmi iau eu ceva frumos” şi ascundea în plasă câte un cadou pe lângă toate câte trimitea.
Pleca bunicul apoi spre piaţă, să se mai uite de răsaduri, să mai cumpere medicamente. Nu o lăsa pe mama să îl ducă cu maşina, motiva că vrea să mai vadă oraşul…. Se întorcea cu plăcinte, cu ciocolată, turtă dulce sau biscuiţi. Aşa, să mai avem şi noi…. şi o certa pe mama dacă îi dădea câte o plasă să o ducă înapoi acasă. Spunea că îi e greu să care. Alea de la noi îi erau grele, erau o povară pe care nu o dorea. Povara cartofilor şi a borcanelor nu o simţea….
Când am plecat de acasă la şcoală, nu mai trimiteau scrisorică, nu erau siguri că va ajunge la timp. Dar mă sunau „ziua de azi, La mulţi ani!”, erau cuvintele bunicului. Aceleaşi şi în 1 Martie şi câteva zile mai târziu. Bunica îmi ura flori pe drumul vieţii şi bucurii la tot pasul. Îi intrebam ce e pe acasă, îmi spuneau că taie găini pentru mine, cresc porc pentru mine, se face via şi fac vin pentru când voi fi mireasă. De ei nu spuneau nimic…. Ei erau bine tot timpul, le era bine mereu, nu se plângeau de nimic. Mă întrebau dacă am mâncare, dacă am bani, dacă mi-e greu. Nici eu nu le spuneam dacă îmi era greu…
Într-un martie trecut, bunicul mi-a spus că dacă vreau să merg pe la ei să îmi iau o busolă. Şi a râs. Pe moment nu am înţeles apoi m-am supărat puţin. „Lasă, ştiu că nu ai timp, când poţi tu atunci e bine. Sănătoşi să ne vedem că vine vara, se fac poamele şi poate ai timp atunci…” După o lună şi jumătate, m-am dus. Nu aveam timp dar el s-a grăbit să plece, nu a mai aşteptat vara să merg aşa cum i-am promis…..
Am primit ghiocei anul ăsta. Nu din grădina lor deşi cred că sunt înfloriţi. Dar îi culeg alte mâini şi îi admiră alţi ochi. Eu îi păstrez în gând şi mă întreb…. unde sunt toate câte nu mai sunt?