Cam pe vremea asta, bunicul meu făcea prima vizită „la oraş” după iarna grea care le izola satul. Nu aveau atunci telefon în casă şi rareori reuşeau să îi anunţe vizita. Bătea sfios în uşă şi i se lumina chipul când îi apăream în prag. Avea mereu acelaşi răspuns pentru dojeana mamei „măi tată, de ce nu ai spus ceva să fi venit după tine în autogară, ai dus iar sacoşele singur”. „Lasă, tată, că nu sunt grele, ce să mai veniţi, să vă fac deranj?”. Atunci nu simţeam, nu înţelegeam oftatul din glasul mamei mele. Şi nu erau grele sacoşele… cartofi, ceapă, borcane cu de toate, sticle cu sirop, cu bulion, cu tuică, cu vin…
Îşi scotea pălăria, o aşeza atent în cuier şi întreba dacă e loc pentru haina lui îmblănită. Niciodată nu îi era foame, ne spunea că mănâncă dacă mâncăm şi noi. Când am mai crescut, ascultam rugămintea mamei să mai mănânc şi cu el chiar dacă mă ridicasem de la masă înainte să bată la uşă. Altfel spunea că nu îi e foame, să nu deranjeze…
Găseam deasupra plasei nelipsitul bucheţel de ghiocei, primii apăruţi în grădina lor. Şi un plic cu o scrisorică şi un mărţişor. Aveau acasă o plasă de mărţişoare trimise de mama, pentru vecine dar bunica mergea la „boldă” şi cumpăra în fiecare an unul pentru mine şi mama. „Draga bunicii, te pupă mama şi moşu. Il rog pe bunul Dumnezeu să îţi dea sănătate şi primavara asta să înflorească toate florile numai pentru tine. La mulţi ani, draga lu’ buna!„ ….. Punea şi bănuţi în plic, „să îmi iau eu ceva frumos” şi ascundea în plasă câte un cadou pe lângă toate câte trimitea.
Pleca bunicul apoi spre piaţă, să se mai uite de răsaduri, să mai cumpere medicamente. Nu o lăsa pe mama să îl ducă cu maşina, motiva că vrea să mai vadă oraşul…. Se întorcea cu plăcinte, cu ciocolată, turtă dulce sau biscuiţi. Aşa, să mai avem şi noi…. şi o certa pe mama dacă îi dădea câte o plasă să o ducă înapoi acasă. Spunea că îi e greu să care. Alea de la noi îi erau grele, erau o povară pe care nu o dorea. Povara cartofilor şi a borcanelor nu o simţea….
Când am plecat de acasă la şcoală, nu mai trimiteau scrisorică, nu erau siguri că va ajunge la timp. Dar mă sunau „ziua de azi, La mulţi ani!”, erau cuvintele bunicului. Aceleaşi şi în 1 Martie şi câteva zile mai târziu. Bunica îmi ura flori pe drumul vieţii şi bucurii la tot pasul. Îi intrebam ce e pe acasă, îmi spuneau că taie găini pentru mine, cresc porc pentru mine, se face via şi fac vin pentru când voi fi mireasă. De ei nu spuneau nimic…. Ei erau bine tot timpul, le era bine mereu, nu se plângeau de nimic. Mă întrebau dacă am mâncare, dacă am bani, dacă mi-e greu. Nici eu nu le spuneam dacă îmi era greu…
Într-un martie trecut, bunicul mi-a spus că dacă vreau să merg pe la ei să îmi iau o busolă. Şi a râs. Pe moment nu am înţeles apoi m-am supărat puţin. „Lasă, ştiu că nu ai timp, când poţi tu atunci e bine. Sănătoşi să ne vedem că vine vara, se fac poamele şi poate ai timp atunci…” După o lună şi jumătate, m-am dus. Nu aveam timp dar el s-a grăbit să plece, nu a mai aşteptat vara să merg aşa cum i-am promis…..
Am primit ghiocei anul ăsta. Nu din grădina lor deşi cred că sunt înfloriţi. Dar îi culeg alte mâini şi îi admiră alţi ochi. Eu îi păstrez în gând şi mă întreb…. unde sunt toate câte nu mai sunt?
Foarte frumos, mi-ai amintit de bunicul meu!
ApreciazăApreciază
Nu am vrut să întristez seara nimănui. Am văzut pe net o piesă de teatru şi trebuia să „mă răcoresc” puţin 😉
ApreciazăApreciază
Nu m-ai întristat, dimpotrivă! 🙂
ApreciazăApreciază
Atunci e bine, mă bucur. Nu-mi place când îi întristez pe cei care-mi trec pragul
ApreciazăApreciază
🙂 amintirile frumoase nu mă întristează!
ApreciazăApreciază
Potecuta draga, intre ce amintiri frumoase si doruri multe m-ai aruncat cu bunicul, ghioceii….
Si alea toate despre care tu intrebi, stii unde sunt? In amintirile copilului din tine, a copilului din mine…
Stii, eu inca ma mai bucur de bunica, gradinita ei cu ghiocei, dar casa sufletului meu e goala. Si nu cred ca voi putea sa o instrainez candva. Acolo …. inca traieste copilul din mine.
ApreciazăApreciază
Ufff, mi-ai amintit că eu aveam de gând să pun şi o melodie la finalul postării 😳 O las aşa cum….
Mda, şi eu le păstrez în aminitire dar uneori le doresc mai aproape, mai palpabile, mai… vii….
ApreciazăApreciază
Sunt vii in noi si cu siguranta nu ne sunt departe. Unii ne protejeaza de langa noi ( bunica mea ), ceilalti ne vegheaza din ceruri, asa cum au facut-o intreaga lor viata.
Stii tu ca pe langa bunici, eu am cunoscut si doua perechi de strabunici?
ApreciazăApreciază
Ohhh, eşti norocoasă. O singură străbunică am cunoscut, aveam 6-7 ani când a murit dar mi-o amintesc perfect.
ApreciazăApreciază
Strabunica din partea tatei era o figura. Eram prin facultate cand a murit.
Hai sa iti povestesc ce mi-a marcat copilaria si acum e sursa de haz: sora mea mai mare era preferata ei si ne chema sa ne dea bani. Si ne dadea la bucata: o hartie surorii mele, o hartie mei… si tot asa pana se termina teancul. Nu stiu ce facea inainte de imparteala cu bancnotele respective ca la sora mea se nimereau alea rosii de o suta de mii si la mine alea verzi de zece mii. Nu a gresit niciodata sa le dea invers, niciodata.
Atunci sufeream, acum, cand ea nu mai este si imi aduc aminte, rad. Si ma gandesc la ea…
ApreciazăApreciază
Hahahaha, bună împărţeala….
A mea străbunică, săraca, pe la sfârşitul vieţii, nu mai judeca normal. Jucam cărţi cu ea că era pasiunea ei. eu habar nu aveam de reguli, îţi dai seama dar ea punea suflet în joc. Dădeam verde peste roşu şi multe altele. Ea se enerva şi înjura, avea câteva vorbe de duh. Tata îmi povestea că îi spunea „tu, bună, e un copil, nu o mai înjura că nu ştie să joace”. „Apăi, ‘mniezău ei de copil dacă nu ştie de ce se joacă?” 😀 😀 😀
ApreciazăApreciază
Daaa, eu cu strabunicul din partea mamei jucam 66 pe bani. Doar ca sora mea statea in spatele lui si imi soptea cartile. Ghici cine castiga 😉
Mai grav era ca trebuiau impartiti banii castigati 😆
Taica Nelu a murit in ajunul Craciunului. Si a murit in somn. Sper ca acum ma aude ca iti povestesc despre el. Doamne, ma napadesc amintirile… si am atatea de multe!
Imi dau seama cat de rasfatata am fost, si inca sunt, de viata si de familia mea.
ApreciazăApreciază
Poate vei scrie cândva despre asta, prea frumos povesteşti despre acea perioadă… 😉
ApreciazăApreciază
Am avut o copilarie si o viata minunata. Si inca am 😀
ApreciazăApreciază
Nu mă îndoiesc de asta! 😉
ApreciazăApreciază
Atunci sa nu te indoiesti nici de starea mea de bine 🙂
Voi posta un articol, care va ramane, momentan, neparolat.
ApreciazăApreciază
Aştept…. aştept…. 😀
ApreciazăApreciază
Nu prea ai ce astepta. E la vedere 🙂
ApreciazăApreciază
Adică l-ai postat deja? Nu am apucat să trec pe la tine, abia am intrat în „online” azi… 😀
ApreciazăApreciază
Acum 5 minute i-am dat drumul. 🙂
ApreciazăApreciază
Aşa, deja mă gândeam că nu mai sunt eu în stare să înţeleg. Perfect! Imediat ajung, dai o cafeluţă? 😳
ApreciazăApreciază
Una maaare, dar neaparat tu sa vii cu vorbele la tine, de azi am liber la comentat 🙂
Dar trebuie sa promiti ca nu vei rosi cand vei citi 😉
ApreciazăApreciază
Am roşit puţin din cauză că nu prea am avut ce să spun…. că nu m-am documentat niciodată, nu am căutat multe detalii despre ce înseamnă asta… 😳
ApreciazăApreciază
La o cafea vom povesti pe larg totul. Din punctul meu de vedere, strict personal, ceea ce am scris este singura explicatie logica a ceea ce traiesc, simt, respir. Aceasta este iubirea care ma face sa scriu textele mele, cele care curg din mine 🙂
ApreciazăApreciază
Sunt la tine, sorb din cafea şi povestim acolo.
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
Plecăciune!
ApreciazăApreciază
Onorată, mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Offf, sufletule…Te îmbrăţişez!
ApreciazăApreciază
Şi eu pe tine. Cu drag! 😉
ApreciazăApreciază
Uf, ai atins o coarda sensibila cu ceea ce ai scris. Bucura-te ca macar ai amintiri cu care-ai ramas, la mine-s total vagi…iar cea care mai traieste acum, pare-se a fi „bunica” doar cu numele 😦
ApreciazăApreciază
Oh, da. Sunt recunoscătoare pentru toate amintirile astea. am fost răsfăţată din acest punct de vedere.
ApreciazăApreciază
Atât de sensibil si frumos… M-ai lăsat fără cuvinte dar cu lacrimi in ochi. Te felicit pentru aceste rânduri!
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc mult, Alexandra! Ceva mi-a trezit aceste amintiri şi nu am vrut să las momentul „nemarcat”, am fost prea emoţionată…
ApreciazăApreciază
….Bătrânii sunt Îngerii ce nu pică niciodată!
ApreciazăApreciază
Superb! Sunt îngeraşii mei. Am 3 şi ştiu că au grijă de mine…
ApreciazăApreciază
Atunci îți doresc să aibă grijă de tine mult, mult timp de acum încolo!
ApreciazăApreciază
Sunt îngeraşi de sus, nu de pe pământ…. mulţumesc, sper să mai fie mulţi ani în care mă vor scăpa de „belele”. Şi mai ales, să îi lase pe cei de aici, să stea cu mine muult, mult timp…. am mare nevoie de ei.
ApreciazăApreciază
sa-ti ramana vesnic amintirea-i frumoasa… si ghiocei in fiecare primavara sa primesti… dar mai ales… sa fii… sa devii… peste ani si ani… tot asa de draga cuiva, cum el, ti-a fost si iti ramane…
ApreciazăApreciază
Să dea Dumnezeu să ajung şi eu, să spună şi despre mine cineva ceva frumos… !
Mulţumesc mult! O zi frumoasă, cu soare în suflet!
ApreciazăApreciază
Toti avem acolo, departe, unde chiar nu mai putem ajunge, oameni dragi la care nu ne-am facut decat prea rar timp sa ajungem. Acum plangem de dor, dar nimic nu-i mai aduce inapoi.
ApreciazăApreciază
Nu-i aduce înapoi dar uneori parcă e mai uşor dacă vorbim de ei… Te îmbrăţişez, Lucia! şi tare îţi mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Bună dimineaţa, Potecuţo, toate cele care nu mai sunt… au rămas amintiri pitite într-un cotlon de suflet… comori nepreţuite scoase la lumină din când în când. Plecăciuni!
Citind textul, mi-am amintit de o romanţă pe versurile lui Vasile Militaru (cred) „A venit aseară mama” :
O duminică faină!
ApreciazăApreciază
Aşa e, sunt amintiri de preţ fără de care am fi mai săraci…
Mulţumesc draga mea Lia! Să ai o zi minunată!
ApreciazăApreciază
Gata, nu ma mai joc cu tine! Faci oameni in toata firea sa boceasca precum pruncii…Eram sigura ca asta ma asteapta, dupa titlul articolului. Interesant cat de mult seamana intre ei natia asta de oameni, bunicii. Cred ca de aia ne-ai si atins atat de mult pe toti. Hai ca te iert de data asta. Te imbratisez cu drag si multumesc pentru amintire! :-*
ApreciazăApreciază
😳 încerc să nu mai fac 😀
Seamănă mult, aşa e. Şi ce norocoşi suntem noi cei care am avut parte de ei. Cu noi oare va fi la fel? Mulţumesc pentru că m-ai iertat, sper să nu te mai fac să plângi. O zi frumoasă îţi doresc, cu tot dragul!
ApreciazăApreciază
Stai linistita, c-am mai tras niste runde de bocit, ca m-am apucat sa citesc si comentariile celorlalti. Poate ne sunt benefice momentele astea de rememorare, chiar daca sunt atat de dureroase. Macar ne asiguram ca nu ne-am pierdut sufletul. Nu stiu daca la fel va fi si cu noi. Putem doar sa speram. O zi minunata iti urez, ca meriti pentru ce-ai facut azi! 🙂
ApreciazăApreciază
Şi eu m-am liniştit acum… Mulţumesc mult încă o dată!
Să avem o zi frumoasă! 😉
ApreciazăApreciază
Buna dimineata ” Poteci de dor ” !
Minunata poveste , mi-ai reamintit de bunici si parinti
de bunul meu TATA care si el „a plecat ” in 14 martie 2003
in locuri doar de el stiute …………
Dumnezeu sa-i ierte pe ai nostri BUNI plecati acolo, sus in RAI !!!
Aliosa.
ApreciazăApreciază
Să îi odihnească Dumnezeu pe toţi cei duşi!
Mulţumesc pentru melodie… e … greu de ascultat
ApreciazăApreciază
E bine când îți poți aminti de bunici! Din păcate eu nu mi-am cunoscut decât bunicile și i-am cunoscut doar din poveștile altora, dar chiar și așa mi s-au părut fascinanți.
ApreciazăApreciază
Am mai spus, am fost o norocoasă să îi am pe toţi patru lângă mine. A însemnat mult pentru mine. Şi mă întorc cu drag în timp, mă văd des alergând pe uliţele satului….
ApreciazăApreciază
Am înțeles ce e moartea la 17 ani, când n-a mai fost bunicul. Și acum trăiesc cu regretul că ultimele cuvinte pe care i le-am spus, în dimineața acelei zile de ajun de Înviere, au fost reproșuri că nu respectă regimul recomandat de medic pentru inima lui bolnavă. El mi-a zâmbit de pe scăunelul pe care se încălța înainte de a pleca în sat și a ieșit pe poartă. Un sătean ne-a adus vestea cumplită: căzuse, mort, în fața porții de la școală. Dar eu, în naivitatea mea de atunci, până să îl aducă acasă, m-am rugat continuu să se întâmple o minune și să se trezească la viață. Până să îl îngroape, am plâns continuu, trei zile. Noaptea mă trimiteau pe la rude, să mă mai liniștesc. Zadarnic. Am suferit cumplit câteva luni după aceea. De atunci am înțeles cât de ușor se poate muri și ce presupune asta. Și cum se face că oamenii plâng pe la înmormântări străine. M-a emoționat teribil articolul tău și mi-a reîmprospătat amintiri dintr-o primăvară trecută, îndoliată. Acum, îmi trimit ghiocei ai mei, tot așa, legați cu un șnuruleț, deasupra genții cu borcane, pachete și pachețele. Refuz să mă gândesc la vremea când mâinile lor nu vor mai rupe tulpinile subțiri.
ApreciazăApreciază
Aşa cum am spus şi mai jos, cu toţii avem, poate, acest regret în suflet al ultimei clipe pe care nu am fructificat-o aşa cum am fi vrut. Dar nu ştim niciodată când e ultimă clipă, când e ultima dată când stăm cu cineva de vorbă. Şi mai bine că nu ştim. Şi eu am această piatră în suflet şi m-a emoţionat mult comentariul tău. Să îl odihnească Dumnezeu pe bunicul tău!
ApreciazăApreciază
Mi-e, mi-a murit strabunica cea draga, acum 2 ani….strabunicul s-a dus cu multi ani inaintea ei….Pe ceilalti strabunici din partea mamei ii mai am.Ajung rar ce-i drept si asta datorata timpurilor de astazi…stiu ca suna a motivatie nefondata….si poate asa si este.
Amintirea lor este mereu vie in inima mea, chiar ieri noapte am visat-o…asa cum o stiam…
>:D<
ApreciazăApreciază
Ohh, draga mea… Să te bucuri de ei mulţi ani de acum încolo, să fie sănătoşi, să îi preţuieşti. Ştiu că e greu dar profită cât mai mult de timpul cât ei mai sunt aici… pe urmă… ai citit şi tu comentariile, rămân doar amintiri şi regrete…
Mă bucur pentru tine.
Despre cei care mai apar doar în vis… să le fie ţărâna uşoară!
ApreciazăApreciază
Imi cer scuze ca nu am putut termina de citit articolul tau, insa m-au podidit lacrimile instant si daca nu erau tastele astea atat de mari sa le pot vedea scriam numai tampenii. Mi-am amintit ultimile clipe petrecute cu tataia, si cum atunci, fara sa stiu ca se apropie sfarsitul, am ales sa sa-l vad intr-o vizita pe fuga , constienta fiinda ca „maine” e tot acolo. Si el care-mi spunea „mai stai , tataie , mai stai un pic aici cu mine!”, insa eu atunci eram grabita…n-am realizat ca „maine” n-o sa mai fie….acum nu-mi mai ramne decat amintirea celei mai fericite copilarii alaturi de tataia si de mamaia care sunt din nou impreuna.
ApreciazăApreciază
Cu toţii avem astfel de regrete. Dar… ce-ar fi viaţa dacă am avea, din timp, imaginea ultimei clipe alături de cineva? Ce am face, ce am schimba?
Păstrează vie această amintire a copilăriei, aşa îi avem pe toţi cei duşi mai aproape.
ApreciazăApreciază
Ai perfecta dreptate si-ti multumesc atat pentru sfat , cat mai ales pentru acest articol care m-a trimis cu gandul acolo!
ApreciazăApreciază
Eu îţi mulţumesc ţie! O zi frumoasă îţi doresc!
ApreciazăApreciază
La fel de frumos ca de fiecare dată, mi-am amintit de bunicul meu !
M-am mutat pe acest blog acum (înainte aveam Cutia cu vise, poate că îți mai amintești 🙂 ).
ApreciazăApreciază
Îţi urez aici „bine ai revenit”, am citit articoul tău pe noul blog dar nu am apucat să fac toate „modificările”. Sigur că îmi amintesc de cutiuţa ta cu vise frumoase…
ApreciazăApreciază
Mulțumesc frumos ! Am observat că ai trecut pe la mine, te mai aștept !
ApreciazăApreciază
Voi trece de fiecare dată cu drag!
ApreciazăApreciază
Am trecut ,,sa te vad” si am gasit din nou un suflet curat!:*
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc mult! Mă bucur că ai trecut pe la mine….
ApreciazăApreciază
Mi-ai amintit de-o vizită a Bunicului de pe vremea când încă locuiam în Constanța. Undeva, lângă gară, i-a furat cineva în trecere căciula. Îi era dragă, dar n-a lăsat gențile din mână că doar „Cum era să las toate bunătățile astea aduse pentru voi nepăzite și să fug după o amărâtă de căciula?”
Ei, Potecuță, am zâmbit eu la amintirea asta, dar trist… că nici Bunicul nu mai e…
ApreciazăApreciază
Ne hrănim cu amintiri că altceva nu avem….
ApreciazăApreciază
… și din vreme în vreme mai desenăm o altă amintire colorată pentru zile gri… 😉
ApreciazăApreciază
Cine are părinți, pe pământ, nu în gând,…
Precis cunoști poezia!
Din păcate eu nu mi-am cunoscut bunicii. Erau deja plecați când am venit eu pe lume!
ApreciazăApreciază
Ehhh, am învăţat poezia aia pe de rost, atât de mult mi-a plăcut….
ApreciazăApreciază
Deși prefer recitarea lui Florin Piersic, de data asta am să-ți aduc originalul, adică Adrian Păunescu.
Să ne mai întrebăm ce a vrut poetul să spună?
ApreciazăApreciază
Găsim răspunsul în noi… 😉
ApreciazăApreciază
Ce oameni minunati,bunicii..
ApreciazăApreciază
Aşa e! Să ajungem şi noi ca ei… oare putem?
ApreciazăApreciază
ar fi minunat 🙂
ApreciazăApreciază
Doamne, cât m-a mișcat povestea ta ! Dragii de bunici, din toate timpurile, sunt reprezentanții unui paradis pierdut, al unei alte lumi. Cât de dragi îmi sunt și acum, în amintire ! Și, ei vor trăi cât timp voi trăi și eu… dar apoi… cine știe ? Copiii noștri nu vor mai cunoaște viața așa cum am cunoscut-o noi, nici felul acela de iubire, și de bun-simț. Sperăm doar ca viața să fie bună și cu ei !
Te sărut, mulțumesc pentru această reamintire a bunicilor tăi, care ne duce pe toți, cu gândul, la ai noștri.
ApreciazăApreciază
Vor avea şi copiii noştri parte de iubire şi apoi de amintiri ca ale noastre. Alt decor, alte personaje.. dar sentimentele au rămas. Sigur, depinde şi de noi. Dar nu mă îndoiesc că nu vom putea fi „buni” pentru ei…
Mulţumesc din suflet, am zâmbit de drag!
ApreciazăApreciază
Sunt și rămân în sufletul nostru… ascunși acolo… Ei nu se duc. Din contră… rămân cu noi și ne încurajează mai departe.
ApreciazăApreciază
Aşe, sunt mereu cu noi…. 😉
ApreciazăApreciază
Of, cât de trist e postul ăsta.. Bunica mea s-a stins acum câteva zile și am vrut să scriu un post asemănător… Bunicii sunt minunați… păcat că realizăm prea târziu.
ApreciazăApreciază
Îmi pare rău… condoleanţe!
ApreciazăApreciază
Bunicul meu era la fel. Cu niște ochi blânzi și albaștri ca cerul…. Cred că voi fi întotdeauna legată de el. Viața mea, toată copilăria, tot ce înseamnă iubirea pentru natură și animale, le-am moștenit de la bunicul meu. Mi-e dor de el…
ApreciazăApreciază
Ce mândru trebuie să fie el, de acolo de unde e, când vorbeşti atât de frumos de el…
ApreciazăApreciază
Unde sunt toate ? Pai nu mai sunt. Acum nu mai au loc de hoti, de nesimtiti, de criminali, de femei materialiste obsedate numai de bani, de politicieni si popi aroganti, de….de…si de….
ApreciazăApreciază
Mda, sunt şi din cei pe care i-ai enumerat dar nu e totul pierdut. Nu încă…
ApreciazăApreciază
Pai nu inca, Diano. Ci prin 2030, asa. Cand tiganii vor fi 75 % din populatie, cand ne vor ucide pe toti pe rand, asta daca nu vom muri de foame inainte de asta, din cauza politicienilor.
Studiaza previziunile care se fac. O sa te ingrozesti de ce va urma. Dar inainte sa citesti, mai bine ti-ai face bagajele, sa fie pregatite. Va fi nevoie
ApreciazăApreciază
Am citit nu o data ci de cateva ori ca sa ma racoresc…Atatea coincidente intre conduitele bu nicilor nostri m-au facut sa retraiesc multe amintiri placute ce stau depozitate cu grija in folderul copilariei. Ce ani, ce bunici, cata bunatate si simplitate! Si cat dor…Iti multumesc pentru ca mi-ai smuls o lacrima! Iti fac o promisiune:maine trec pe la cimitir!Macar sa mangai tarana de pe adapostul comorilor din sufletul meu! Primeste si de la mine un buchetel de zambile..Si te rog sa nu te opresti,mai zi…
ApreciazăApreciază
Mulţumesc pentru zambiluţe, le primesc cu mare drag!!
Asta e… dorul ne face de multe ori să scoatem la suprafaţă comorile ascunse bine bine în noi. O zi superbă şi mulţumiri!
ApreciazăApreciază
❤
ApreciazăApreciază
Și ce dacă suntem în 2016 și acilea s-a scris în 2014. Adică ce? N-am voie să comentez? Io zic că am și vin să cer niște batiste (nu-mi da șervețele, te rog) că tare m-am pus pe smiorcăit.
De vreo 4 ore stau și nu fac altceva decât să te citesc. Cine mă vede zice că sunt nebună, ba râd, ba îmi dau lacrimile ca apoi să bufnesc în râs iar. Știi să ajungi la inimă 🙂 Iar cu amintirea asta a ta, mi-ai topit sufletul, tocmai de asta nu m-am putut abține să comentez 🙂 Sper să nu te superi..
ApreciazăApreciază
Să mă supăr? Eu nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru răbdarea de a citi postări din urmă!!
Nu-mi place că te-am făcut să plângi dar tare mă bucur că a ajuns la inima ta textul meu. Mi-e dragă amintirea asta şi mă bucur că am atins suflete cu ea!
Mulţumesc mult, piticule!
Apreciază
Mă bucur că te bucuri :)) cum sună :)) nu e nevoie de răbdare, e nevoie de curaj :))))
ApreciazăApreciază
Vaaaiii, asta nu sună ghini. Cum curaj?? 😀
ApreciazăApreciază
Curaj, că nu vezi câta arhiva ai? :)) La început e curaj, apoi e dependență :p hai că m-am scos frumos, ie?
ApreciazăApreciază
Te-ai scos la modul cel mai frumos!! 😉
ApreciazăApreciază
Eeeee… 🙂
ApreciazăApreciază