Antiteze. Sau paşi în doi fără de suflet

Ea avea în ochi două stele din care prezentul îşi îmbrăca straiele de sărbătoare.
El îi apleca din ce în ce mai des şi ascundea, sub pleoape, episoade din trecut.
Ea purta la gât, ca pe un colier de preţ, toţi anii ce aveau să vină, ani în care îşi adăpostise visele.
El purta la tâmple urmele anilor ce-au trecut, pe cortina cărora îşi proiecta dezamăgirile.
Buzele ei culegeau în zori stropi limpezi de miere, buzele lui duceau povara săruturilor pătimaşe ale pasagerelor de pe peronul vieţii lui.
Ea avea obraji netezi ce încă purtau roşeaţa fetiţei ce, ieri, legăna cu braţele mici o păpuşă cu părul negru.
Pe obrajii lui, cutele amintirilor se dezgoleau aproape vulgar. În sufletul ei, sfidându-i tinereţea, se ascundea o luptă între bine şi minciună, între acceptare şi dorinţă, între adevăr şi păcat. Nu putea alege, nu avea încă puterea de a le distinge. Între „ce-şi dorea” şi „ce credea”, era o graniţă trasată din baloane de săpun. O atrăgeau, era încă aproape un copil, dar cu cât se apropia mai mult, ele se spărgeau în mii de particule ce făceau ca ceea era „dincolo”, să pară mai spectaculos.
Sufletul lui era demult pecletuit. L-au împietrit zilele în care vindea iluzii pe un pumn de arginţi şi nopţile în care se minţea că, înălţând palate, clădeşte bucăţi de fericire.
Ea mergea cu capul îndreptat spre soare şi împărţea zâmbete cu care ameţea priviri lacome. El, cu capul plecat, încerca să se ferească de ochii celor care-l judecau, fără să ştie că cel mai mult se ascundea de el.
S-au întâlnit. Ea îşi pitea, în umbra tinereţii, dorinţa care-i încolţea în suflet, aceea de a străluci în haine scumpe. El îşi baricada goliciunea sufletului în spatele „etichetelor” afişate ostentativ.
…………………………….
El i-a aşezat pe deget simbolul falsei senzaţii de siguranţă, ea i-a oferit braţul ei, ipocrit sentiment de dăruire. El îşi hrănea orgoliul din invidia celor care le monitorizau paşii, ea îşi adăpa bucuria de moment la izvorul „materialului” care o copleşea. Zilele se scurgeau după un senariu fără pată, fără cotituri, fără respiraţii prinse de marginea vreunei emoţii. El admira curbele perfecte ale corpului ei tânăr, aşa cum admira şi obiectele de artă câştigate la licitaţii. Ea se lăsa impresionată de lumina din palatul lui în timp ce el îi fura puţin câte puţin din frumuseţea vârstei, cu fiecare privire, cu fiecare atingere flămândă. Se amăgeau…. se minţeau….
Au aflat însă că strălucirea păleşte odată ce se sting luminile. Acolo, în întuneric, rămâneau doar ei cu ei…. Ea a aflat într-un astfel de moment că iubirea nu stă în galantare iar el a auzit, de nicăieri, o voce ce-i şoptea că fericirea nu are cod IBAN. Nu au suportat greutatea acceptării evidenţei şi au hotărât să lase aprinse lumini de veghe atunci când noaptea îşi întindea braţele prin ferestrele lor mari. Numai că odată aprinse, imaginea lor s-a proiectat brusc pe pereţii din sticlă făcuţi într-un moment de extravaganţă. Atunci au fost nevoiţi să se privească în ochi. Ei pe ei, cu ochii lor în ochii lor. Şi să-şi spună adevărul. În acea clipă ea şi-a agăţat de conştiinţă, ca pe o „literă stacojie” încrustată pe piele, eticheta cu preţul primit atunci când s-a vândut în schimbul unei iluzii. El şi-a mascat cu fond de ten încruntarea încercând să fugă de golul pe care credea că-l poate umple cu amăgiri de 24 K.
Pentru ea, imensitatea palatului se transformase în colivie care o sufoca iar aripile îi deveniseră inutile. Pentru el, tinereţea ei era ca o oglindă care zi de zi scotea în evidenţă chipul lui tot mai schimonosit de umbrele luxului după care alerga.
Iubirea ce i-ar fi transformat în prinţi era departe de palatul lor. Au pierdut-o atunci când au crezut că se poate păstra într-un seif…..