Mă scuzaţi, eu nu „parle vu”

M-am întors astăzi în timp, m-am agăţat de o amintire şi dacă tot am ocazia să mă fac (iar?) de râs, de ce nu? Nu-mi place să mă dau deşteaptă decât în cazuri foarte rare şi acum nu e cazul. 😀 Ca să înţelegeţi şi ca să urmez firul logic al poveştii, vă spun că eu am început din clasa a VI-a să „învăţ” limba germană. Am folosit ghilimele pentru că doar în catalog şi în programa şcolară sunt urme vizibile că am avut această materie în rest… Ca şi acum, şi atunci era criză de profesori de Lb. Germană. Erau mai mult suplinitori sau erau chemaţi oameni din vechile familii de saşi, oameni care ştiau limba dar nu aveau nimic de-a face cu pedagogia. Aproape în fiecare an aveam alt profesor care, văzând că nu ştim să vorbim, ne lua de la început. Aşa se face că, în clasa a XI-a, tipa care ne-a venit şi care era cu maxim 6 ani mai mare ca noi, ne-a învăţat cântecelul ăla cu alfabetull 😀 şi după asta a considerat necesar să ne povestească despre prietenul ei care îi oferise inelul şi orele se desfăşurau povestind despre viitoarea nuntă. Aţi înţeles cam cât am învăţat, da? Citeam, înţelegeam puţin dar la conversaţie eram dezastru.
Şi ajung în anul I de facultate, nevoită să mă înscriu la cursurile de limbă străină. Engleză am făcut intensiv din clasa a II-a aşa că era clar că acolo m-am înscris la „avansaţi”. La germană am trecut „începători” dar la secretariat mi-au spus că foaia matricolă spune altceva aşa că trebuie să schimb „încadrarea”. Degeaba le-am spus eu că nu ştiu germană, mi-au oferit două posibilităţi : fie trec mediu (şi aia cu intervenţii că după foaia matricolă aş fi avansată 🙄 ), fie franceză. Eu în franceză nu ştiam să spun nici „vreau apă” dar mi-a părut o ocazie bună. Speriată de nivelul mediu la germană, m-am înscris la franceză, bucuroasă fiind că vom fi luaţi cu binişorul de la început şi voi reuşi să învăţ ceva. Deja mă gândeam la toate filmele pe care le-am văzut, la melodiile care-mi plăceau, la „r-ul” acela fabulos, la minunatele declaraţii de dragoste, la… (biiine, fie, şi la sărutul ăla, deşi voi v-aţi gândit, eu doar am aprobat 😛 ). Mă şi vedeam „chiţăind” un „Je m’appelle” sub clar de lună.
Primul curs : intră profesoara şi „%¤//(„!#¤ ¤%&/()#!”¤&) şi a ţinut-o aşa câteva minute bune. Eu şi încă 10-15, ne uitam sideraţi în jur. I-am explicat profesoarei că noi nu înţelegem nimic, că vrem să învăţam, că noi nu am făcut nici măcar o oră de franceză, că noi „cum se scrie, aşa citim”, că furculisionul e la putere, că aia, că ailaltă. Degeaba. Femeia se încadra perfect în „mitul” profesoarelor „domnişoare”, crescute la pension. A spus că franceza e o stare de spirit şi nu e posibil să nu înţelegem nimic. Şi pentru cei mai mici dintre cititori, spun că nu mai vorbeam despre orelele obişnuite din liceu. Nu, ea nu ne învăţa franceza, ea ne preda cursuri în franceză. Oricât am încercat să îi spunem, nu a mers nimic. Şi atunci s-a dus naibii tot romantismul. Ne-a promis însă că va ţine cont la examen de faptul că nu am studiat în liceu franceza. Şi a ţinut. Am primit o foaie pe care era scris un text, ceva din Baudelaire. Trebuia tradus, scoase verbe, scoase substantive, conjugat, gasit sinonime, declinat, etc. Simplu, nu? De vis. Are rost să vă spun că nu am scris nimic? N-are. A spus doar că ceva mai uşor nici că se putea. Ruşine să ne fie! 😳
Buuun. În perioada celeilalte sesiuni, a avut nişte probleme şi ne-a transmis că examenul constă într-un eseu pe nu mai ştiu ce temă. Am dat o ciocolată unei prietene şi am rezolvat. Ei, acum ştiţi voi ce a fost şi ştiu şi eu. Dar voi vă daţi seama că în istorie a rămas scris negru pe alb că eu, potecuţa (şi toţi colegii mei dar acum mă laud singură), la primul examen nu ştiam nici să scot verbe dintr-un text şi în iunie, adică după doar câteva luni, am luat 10 la un eseu scris fără pic de greşeală în franceză?
Nu-i aşa că strălucesc de deşteapta lu’ mama ce sunt?

Voi ce amintiri din astea „de poveste” aveţi?

Publicitate