Potecuţa pe bloguri

În luna ianuarie 2008, scriam prima postare pe blogul meu de atunci. În aceeaşi zi, am primit un comentariu care spunea cam aşa : „mi-e greu să descriu sentimentul pe care îl am acum după ce ţi-am citit rândurile. Cred că eşti o persoană minunată” – Ioana C. Nu o cunosc pe Ioana C. dar nici nu bănuieşte ea ce impact a avut pentru mine acel comentariu. Sunt sigură însă că şi voi aţi trecut prin asta şi ştiţi despre ce vorbesc. Au urmat şi altele dar pe ăsta îl ţin minte şi acum tocmai pentru că a fost primul. Şi a contat enorm. Mă bucuram ca un copil atunci când cineva îmi scria mai ales atunci când veneau „din afară”, adică nu dintre cei pe care şi eu îi comentam. Printre ei era o doamnă tare dragă mie în vremea aceea pe care am avut surpriza să o văd comentând bloguri din vecini. Îmi amintesc că ajunsesem să aştept comentariile ei ca pe un soi de „verdict”, dacă vreţi. I-am pierdut urma odată ce am renunţat să mai scriu pe acel blog dar am regăsit-o şi încă nu am îndrăznit să o deranjez. La mine pe poteci nu vine şi nu ştiu dacă e bine să îi spun cu toate că, dacă o să găsesc timp să caut pe acel blog, cred că îmi găsesc şi comentariile de atunci. Dar să îi spun ce? „Ştiţi, eu sunt X, acum sunt Y, vă poftesc pe blogul meu”? Mi-e teamă să nu sune aiurea… Voi ce ziceţi?
Nu ştiu de ce am renunţat atunci la scris şi de ce, o perioadă destul de lungă, am stat departe de bloguri. Într-o zi însă, căutam un articol şi am nimerit pe un blog care nu avea legătură cu articolul respectiv dar google mi-a jucat o farsă cum mai face el de obicei (apropo de cei care ajung la mine căutând „filme XXX” 👿 ). Plăcut prima postare citită, plăcut şi a doua, râs mult la a treia, etc. Primul lucru pe care îl făceam când ajungeam la muncă era, pe lângă cafea, să intru pe acel blog. Mi-au trebuit vreo 4 luni până când am îndrăznit să comentez acolo. Nu credeam că cineva mă va băga şi pe mine în seamă. Dar s-a întâmplat şi atunci am jurat că dacă eu voi mai avea vreodată un blog, voi răspunde fiecărui comentariu dacă voi fi sigură că cel care primeşte răspuns va simţi măcar pe sfert din ce am simţit eu atunci. Bine, nu mă compar eu cu gazda blogului respectiv dar chiar şi aşa sper că mă ţin de promisiunea pe care mi-am făcut-o atunci.
Nici acum, cu potecile, nu sunt mai breză când vine vorba de comentarii pentru că mie îmi ia timp până când postez primul comentariu pe un blog nou. Nu din lene, nu din dezinteres, nu din altceva ci din… jenă aş spune. 😳 Dar prima dată e mai greu. Dacă nu sunt luată prea tare de gazdă sau de ceilalţi comentatori, prind curaj şi încet, încet, mă integrez. Vă mărturiesc acum ceva : încă e un blog pe care îl citesc zilnic dar nu pot comenta din două motive : 1. am impresia că sunt atât de sărace cuvintele mele în comparaţie cu textul încât chiar nu am curaj şi 2. oamenii care comentează par atât de apropiaţi unii de alţii deşi ştiu că unii nu s-au văzut niciodată încât am impresia că aş intra într-o gaşcă fără să fiu poftită. Ştiu că nu e aşa dar asta simt încă. Va veni ea şi ziua în care voi scrie şi va trece „teama” de penibil cum a trecut şi în alte cazuri.
Vouă vi se întâmplă asta?
Şi încă ceva : mie mi-e drag de mor atunci când fie pe potecuţe, fie pe alte bloguri, comentatorii vorbesc între ei şi o fac pe teme care nu au legătură cu subiectul. Eu ridic două mânuţe şi spun că sunt fan „trollat” aşa că dacă mă vedeţi că fac asta pe blogurile voastre şi vă supără, vă rog să îmi atrageţi atenţia şi promit că nu mai fac. Chiar, vă deranjează cei care fac asta? Vi s-a întâmplat să ţineţi atât de mult la un subiect încât să vă supere că voi vorbeaţi despre pere şi restul despre mere? Nu vorbesc de cei care scriu tâmpenii sau vin cu acuze sau jigniri, aia e altă discuţie. Şi simţiţi că aveţi deja un grupuleţ la comentarii sau sunt mereu şi mereu alţii?