La „şuetă” despre filme

Îl ştiţi pe Lars von Trier? Nu despre el personal vreau să vorbim ci, mai degrabă, despre filmele lui. Nu cred că mi-ar fi venit ideea să scriu azi despre asta dacă nu aş fi citit aseară despre faptul că, cel mai recent film al lui, „Nymphomaniac II”, care ar fi trebuit să ruleze în cinematografe din 7 februarie, a primit (din partea Centrului Naţional al Cinematografiei) clasificarea „I.M.-18-XXX”. Asta, pe larg, înseamnă filme interzise minorilor şi proiecţiei cu public. Nu am văzut prima parte şi nu e greu ca, din titlu, să îţi dai seama că nu e despre flori de tei sau panseluţe. Ce mă miră (ce mă mai miră? ) este faptul că suntem singura ţară din Europa care a dat o asemenea clasificare. Prin comparaţie, a fost clasificat în categoria «filme nerecomandate tinerilor sub 15 ani» în Danemarca, «filme nerecomandate tinerilor sub 16 ani» în Elveţia, Estonia, Franţa, Germania şi Olanda şi «filme interzise minorilor» în Cehia”. Noi l-am interzis de tot. Conservatori din cale-afară. Dar să revenim la filme că nu această clasificare este subiectul postării.
Lars von Trier se joacă frumos cu psihicul şi „te face” din două cadre fără să-ţi dai seama ce se întâmplă cu tine, treci de la o stare la alta incredibil de repede. Şi toate astea cu filme ce par atât de simple…
Primul pe care l-am văzut a fost „Breaking the Waves”. Este unul dintre puţinele filme pe care nu le pot recomanda cu inima deschisă deşi se află pe primele locuri de pe lista cu preferinţe. Nu e pentru cei cu prejudecăţi, asta pot spune cu siguranţă. Este despre dragoste şi credinţă, despre dogme şi sex, inocenţă şi agonie. O jumătate de oră după finalul filmului eu nu m-am putut ridica din pat. Aproape că mă durea fizic. Dar mi-a plăcut nespus de mult. Ei bine, în acest moment, dacă cineva consideră că i-am greşit mult şi caută o metodă de răzbunare cruntă, îi vând un pont. Nu e nevoie de cameră de gazare (la cât de mult m-am intoxicat în ultima vreme, sunt imună), trebuie doar să mă oblige să îl urmăresc. Până la final, ori mi-aş pierde minţile ori m-aş pierde pe mine…. Deci, clar nu, nu aş suporta să-l văd.
A urmat „Melancholia”, film pe care l-am văzut sub impulsul celebrei zile de 11.11.11. Chiar dacă aveam habar de stilul lui Trier, mă aşteptam să văd clişeele din alte filme care tratează acest subiect al sfârşitului. Nu m-am înşelat, nu avea cum să fie doar atât. Te pune pe gânduri, te obligă să îţi pui întrebări, eşti nevoit să îţi imaginezi că eşti în faţa…evidenţei, te face să vezi altfel lucrurile care păreau „altfel”. E un mix de trăiri, e dureros şi duios, e cald şi brutal. E… mă opresc.
„Dogville” este ultimul film din această „serie”. Nu e ceva care să poată fi povestit.
Voi aţi văzut unul dintre ele sau altceva de Trier?
Dar un film care v-a marcat, care „v-a lovit în moalele capului”, aveţi? Care?