Romanţă în doi. Gheaţă la mal

Noaptea încă nu şi-a ridicat perdeaua de tot, o mai leagănă puţin, să nu ne scoată brusc din lumea viselor chiar dacă suntem deja în plină stradă, pierduţi printre cei care îşi grăbesc paşii încercând să se ascundă de frig. Se poate visa şi în aceste condiţii, ştie noaptea ce ştie… Cu cât înaintez, rămân tot mai puţini cei care mă însoţesc. Unii intră pe prima străduţă pe dreapta, alţii cotesc stânga, alţii urcă în autobuze. Aşa o fi şi în viaţă? Pe măsură ce „înaintăm” rămânem din ce mai singuri? Sau anii care trec ne fac să ne simţim stingheri printre cei mulţi? Vorbesc cu mine să nu mă rătăcesc, prea grele întrebări îmi adresez la o oră atât de „mică”. Nu ştiu să-mi răspund, mă dau bătută de data asta şi am o scuză :

ceva mi-a distras atenţia, un „hâşâit” pe care, de la distanţă, nu-l puteam identifica. Pe măsură ce mă apropiam de „sursa” zgomotului, misterul începea să nu mai fie atât de greu de desluşit. Cineva se lupta cu o lopată pe zăpadă. L-am zărit prin gardul vecin, mic de statură dar „îndesat”, cu o căciulă trasă pe frunte cu papuci pe care abia îi târâie după el şi o vestă care nu pare a lui. O voce feminină dar răguşită, sparge, dintr-o dată, fărâma de linişte dintre două lopeţi aruncate pe asfalt :”dă prima dată de la poartă că după aia se adună şi nu o mai iei”. „Vezi, măi omule, în colţ nu ai adunat”, „măi omule, nu mai da, măi, de pe mijloc, dă şi tu din partea aia”. Am identificat repede şi sursa acestor indicaţii preţioase, o femeie masivă, cu un capot închis la culoare, stătea în uşa casei, cu o mână în şold şi cealaltă sprijinită de uşă. Lumina de deasupra uşii cădea într-un mod nefericit pe ea şi o făcea să pară mai mare decât este, altfel o femeie delicată, sunt sigură de asta. 🙄
Bărbatul răspundea aproape de fiecare dată, ca teleghidat, „da, mămicule, am auzit, dau acum şi acolo”, „imediat, mămicule, ajung şi în partea aia”….
Nu ştiu cum s-a terminat scena şi îmi pare rău că nu am reuşit să asist până la final dar cei câţiva paşi pe care i-am făcut până am ajuns la muncă au fost însoţiti de un refren venit parcă de nicăieri „frunză verde de mohor, cine m-o pus să mă-nsor…of, da’ până când?….”
Mi-am pus cafeluţa, m-am lipit de calorifer şi m-am gândit la „mămicule” şi la „măi omule”, la cât de fericiţi trebuie să fie ei. Sub praf de stele, ei doi, singuri în noapte, ea luminată de un bec aproape orb, el făcându-i cărare prin zăpadă. Ea ghidându-i paşii, el şoptindu-i dragostea…. Mămicule şi măi omule sunt, cu siguranţă, romantici incurabili 😀
Mda, dincolo de această secvenţă plină de emoţie, am ajuns la concluzia că cine se trezeşte de dimineaţă… ajunge primul la lopată.
„Păi de-aş mai hi’ iară ficior, nu m-aş grăbi să mă-nsor…. ei, hai, lumeeee”