Scrisoare fără adresă….

Dragă Mihai,

te-am văzut aseară, ăsta e motivul pentru care-ţi scriu. De fapt nu tu, Mihai, eşti motivul, mai degrabă povestea pe care, cu ruşine o spun, abia aseară am aflat-o. Ştiu, e târziu, nedrept de târziu. Dar, ca şi acel „bine” al tău la care voi reveni, şi „târziul” ăsta al meu poate fi relativ, nu crezi? Ar fi trebuit să încep cu „ţi-am ascultat gândurile aseară”, e mai aproape de adevăr şi apropo, mi-am dat seama de o chestie în timp ce „te ascultam” gândind : ştii, dacă vrem să ne desenăm gândurile dar nu avem culorile potrivite, ele nu pot fi puse în valoare indiferent cât de frumoase ar fi. Aşa e şi în cazul celor care prind glas. Dacă nu sunt rostite la fel de frumos precum au fost „plămădite”, se pierd în „zumzetul” vieţii şi dispar fără ecou. Gânduri aievea… Ale tale însă au sunat al naibii de bine!
Nu am cumpărat kilometri deşi mi-ar fi plăcut. Sună a ipocrizie? Sunt dispusă să mi-o asum. Bănuiesc că şi de lamentări eşti sătul. Nu asta e important. Şi totuşi, dacă nu am fost în stare să cumpăr kilometri, crezi că pot împrumuta o amintire? O returnez în perfectă stare, promit. Îmi trebuie doar câteva zile, îmi va fi de mare folos. Sau trebuie să o întreb pe Cerasela dacă e de acord? Spun asta pentru că, dintre toate scrisorile, asta m-a făcut să plâng. Da, Mihai. Am plâns ca un copil în timp ce tu vorbeai despre binele absolut. Şi uite de aia vreau să pot împrumuta bucăţica asta de amintire :

„Vezi tu Cerasela, exista o vorba pe care n-as vrea sa incerc s-o traduc si care e «as good as it gets». Binele asta intotdeauna a fost relativ ca na, depinde de o gramada de sisteme de referinta si de multe alte chestii. Ei bine, pe malul lacului asta inconjurat de munti, la trei mii de metri in cer, intr-o yurta incalzita cu rahat, fara semnal la telefon, cu miliarde de flori de colt in jur, cu un curcubeu pe care inca il mai simt pe retina, cu stomacul meu plin si cu patul meu amenajat pe jos cu multe paturi groase, cu Doyle parcat langa mine, care doarme deja, mie, aici si acum, imi e…
…as damn good as it can possibly ever get.”,

atât cât e nevoie ca să învăţ pe de rost cuvintele astea. În şcoală reţineam uşor poeziile şi pasaje întregi din cărţile pe care le iubeam aşa că nu cred că va dura prea mult.
21.000 de kilometri. Şi când mă gândesc că am ajuns la „tine” pentru că mi-a fost lene să merg să-mi cumpăr ţigări. Da, Mihai, ăsta a fost motivul pentru care am aprins televizorul. Pentru că mi-a fost lene să merg după ţigări. Lene şi frig. La final, după câteva minute bune în care am spus doar „minunat, bravo”, apoi am tăcut pentru că nu mai puteam şi nu mai aveam ce spune, am ieşit după ţigări. Am numărat paşii. 127! Atât : 127 de paşi şi mie îmi părea departe…. Bine, ţigările nu sunt, totuşi, un ţel. Mă întrebam însă cât de departe suntem noi dispuşi să mergem pentru visul nostru? Tu, 21.000 de kilometri şi sunt sigură că şi mai mult de atât. Dar noi? Îmi vine să râd…. Nu o să îţi spun de ce şi te rog să mă ierţi pentru asta. Să zicem că nici eu nu pot spune mai mult de jumătate din câte am auzit…
Trebuie să îţi spun asta şi închei că oricum m-am lungit şi, în fond, cine sunt eu să îmi permit să îţi scriu ţie? Dar asta trebuie să o spun : nu îmi amintesc cât a trecut de când, cutiuţa aia căreia îi spun televizor, nu m-a mai făcut atât de mândră că, pentru omul care-mi vorbeşte, la fel ca şi pentru mine, „acasă” înseamnă România!
Bravo, Mihai! Şi… mulţumesc! Mulţumesc mult!

P.S. Bate-o, prieteneşte desigur, pe parbriz, pe Doyle din partea mea!

Publicitate