Ne mor cuvintele…

Am văzut noaptea trecută un film, de fapt o jumătate de film, care, deşi avea o acţiune uşurică, a reuşit să mă pună pe gânduri. Ideea era simplă – în urma unui blestem cred, nu am înţeles exact, un tip devenise strâns legat de un copac care-şi pierdea frunzele pe măsură ce tipul vorbea. Un cuvânt rostit „ucidea” o frunză iar atunci când copacului îi cădeau toate frunzele, tipul murea. Evident, a hotărât să nu mai vorbească. Lucru extrem de greu ţinând cont de faptul de apropiaţii lui nu ştiau de acest „blestem”. Şi-a pierdut pe rând jobul, prietenii, familia în urma comportamentului „ciudat”. În final, când puteai număra frunzele pe degetele unei mâini, disperat fiind să salveze ce mai putea salva şi să se împace cu sine, fiind în imposibilitatea de a explica situaţia în care se află, a rostit doar „Te iubesc” şi „Te-am iertat”. Între ele se află, de cele mai multe ori, viaţa. Cu bune, cu rele, cu greşeli şi cu păreri de rău. Una dintre replici suna cam aşa „cuvintele pot fi asemuite cu frunzele unui copac. Când rostim cuvinte multe şi fără rost, frunzele cad şi copacul moare”.
Putem încerca să salvăm „copacul” economisind cuvinte? Uneori da. Dacă alegem să rostim doar cuvinte care nu rănesc, copacul rămâne în viaţă. Sunt multe cuvinte care dor şi multe situaţii în care le aruncăm în vânt fără să ne pese. Dacă am realiza că fiecare ucide o frunză din copacul vieţii noastre, am fi mai atenţi. Aşa… ne pasă mai puţin.
Ce facem însă în situaţiile în care tăcerile dor mai mult decât toate cuvintele la un loc? Când ni se tace, în noi se moare puţin câte puţin. Lipsa cuvintelor usucă, frunză cu frunză, sufletul care în final, se pierde în vânt şi moare…..

Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atatea trepte ce coboara,
Cu sufletul tot mai adanc m-am dus,
Pe treptele tacerii ca pe-o scara.
Ca-ntr-un cuprins de pestera boltit,
M-am coborat in lumea nerostirii,
Si-n cutele de piatra i-am gatit,
Acolo-n fund, un ascunzis Iubirii.
Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atatea trepte de tacere:
Adanc in mine, mai adanc m-am dus,
Acolo, unde orice vorba piere.
De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fara mal a nerostirii,
Pe treptele tacerii s-au prelins
Din ascunzis, luminile iubirii. (Zorica Latcu)