Portret în alb şi negru

La mulţi ani! Pentru că e prima postare din acest an, aş vrea să mă prezint lui 2014, să facem cunoştinţă şi să sperăm că astfel ne vom împrieteni şi va fi mai darnic şi mai blând. Ceea ce i-am spus lui 2013 rămâne pentru el, a plecat cu toate şi nu a avut timp să-i explice celui nou cine sunt, ce sunt, ce vreau, ce visez aşa că fac eu acum nişte precizări scurte. Ce am scris până acum rămâne scris şi sunt sigură că s-ar putea desena un portret „robot” dincolo de literele care au construit, în timp, speranţe, vise, zâmbete, întrebări, iluzii de potecuţă. M-am ascuns printre litere dar nu în spatele lor, poate am mascat înţelesuri printre rânduri dar eu nu am purtat măşti înşelătoare. Aşadar :

Înălţime : m-am încăpăţânat să nu cresc prea mult, am vrut să îmi las visele să se înalţe cât mai sus şi eu să rămân aproape de pământ. Aşa că am crescut atât cât să am loc într-un  gând, fără să mă înghesuie nimic.

Greutate : îmi place să călătoresc cu gândul în jurul lumii, îl arunc în braţele vântului şi îl las liber, împrăştiat în zări, în timp ce eu păşesc apăsat pe cărări. Aşa că vântul nu mai are loc şi pentru mine în zborul lui… Din când în când sar într-un picior şi visez că păşesc pe nori….

Ochii : se luminează atunci când întâlnesc în cale un copac în floare sau un chip drag, se măresc atunci când se miră de tot frumosul din jur şi mă obligă să-i zâmbesc lumii. Au fost şi întunecaţi, se ascund în umbre atunci când pierd un vis sau când paşi nepăsători strivesc florile din care-şi culeg raze de lumină. Se fac mici atunci când încearcă să întoarcă lacrimile să nu le lase să se spargă pe pământ.

Dincolo de „aspect” îi las lui 2014, pentru că aşa cum spuneam, nu a apucat să mă descopere din cele scrise până acum, un CV în versuri. Aş fi vrut să îl pot compune eu dar pentru că nu aş fi reuşit, nu pot decât să mă înclin în faţa Poetului :

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc

N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi,
Încap într-un flaut, într-o vioară,

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
Şi-n curând o să moară sufocate şi mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
Şi de arbori plăpânzi care cresc. (Zaharia Stancu)

Pentru voi, pentru fiecare zi din 2013 în care am zâmbit, am visat şi am sperat împreună, în loc de „mulţumesc” :