Din doi în doi

Îmi rătăcesc paşii prin zăpezile de altădată şi las fulgii să-mi învăluie surâsul. Privesc cu mirare cum urmele mele sunt acoperite încet ca şi cum totul trebuie să rămână imaculat, fără regrete, fără semne că cineva a păşit, cândva, pe acolo. Doi câte doi, paşii mei dispar în alb şi alţi doi se desenează mai apăsat, mai greoi şi mai fără de ţintă. Două câte două, urmele mele se mută din zăpadă în amintire şi dinspre un „acolo” înspre un „nicăieri”. Se aşterne seara înaintea mea ca un covor de neînţelese simţiri şi necunoscute adieri.
O singură steluţă care îşi cheamă neîncetat perechea, pâlpâie în acelaşi ritm cu inima, obosită de drum, amăgită de căutare. Două cărări, un singur vis. Doi paşi, un singur suflet. Două lacrimi sau, poate, doi fulgi topiţi, se rostogolesc pe obraji. Doi, şterşi de două palme calde care încă ştiu a mângâia.  Doi câte doi, două câte două, toate se pierd, încet, înghiţite de noaptea fără vis. Toate se împart la doi, toate se reduc la „noi”. Din doi în doi îmi număr paşii şi doi câte doi dispar în noapte,  fără urme, fără zgomot, fără întrebări. Cifra „doi” îşi întinde aripile spre nori şi, într-un gest sinucigaş, se aruncă în gol.  Începe, din nou, să ningă. Cifra doi ninge peste un suflet care învaţă să numere… din doi în doi….