Poveste despre „ea”

Ei nu i-a vorbit nimeni despre viaţă. A primit-o şi a învăţat treptat să trăiască.
Nu i-au spus niciodată despre speranţă. Dar i-au cultivat-o cu grijă şi au avut grijă să nu o lase să renunţe.
Pe ea nu au învăţat-o să zâmbească, o făceau ei atunci când o priveau şi a deprins uşor acest obicei.
Ei nu i-au spus nimic despre fericire dar i-au fost date nenumărate motive să o înţeleagă şi să o simtă.
Despre lacrimi nu ştia nimic, i le ştergeau de fiecare dată sau aşteaptau să se topească în mângâieri calde.
Nu i-au spus despre iubire dar îi era arătată necontenit.
Nici despre durere nu i-au vorbit şi nu bănuiau că o va cunoaşte şi că se va prăbuşi…

Ei nu i-au spus despre laşitate şi minciună. Nu ştiau oare că singură îi va fi greu să le facă faţă?

Nu i-au vorbit despre tăcere dar a descoperit că în tăcere îşi poate plânge visele.

Despre plecare nu ştia nimic şi zgomotul usilor trântite a făcut-o să urle de neputinţă.

Ei nu i-au vorbit despre moarte dar ştie că se poate muri. În linişte, într-o clipă.

Ei nu i-au spus nimic. Ea a încercat să dea totul, mereu… din preaplinul sufletului ei. Când i-a fost refuzat acest „dar”, a cunoscut suferinţa.

Ei nu i-a mai spus nimic. Ce să facă ea cu toată liniştea asta? Se va retrage în tăcere acolo unde ştie că se poate plânge…

Şi pentru că e joi :