Dar din dar se face … un mic concurs

descărcareAstăzi nu vă scriu o poveste. Azi vorbim puţin despre o poveste. De viaţă. Şi m-aş bucura dacă, cu ocazia asta, aş putea face o cât de mică bucurie cuiva. Unuia dintre voi. Mai întâi să vă spun cum am ajuns la această postare. Într-o frumoasă zi  de vară, pe un blog, am citit despre o carte. Mi-a plăcut descrierea şi am căutat şi alte informaţii despre autoare şi romanul ei. Numai de bine. Am mai vorbit eu despre cărţi pe potecuţe şi nu e cazul să reiau dar mi se întâmplă des să cumpăr cărţi în funcţie de recomandări. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă. Mi-au plăcut şi „recenziile”, m-au atras şi rândurile extrase din carte. Şi pentru că atunci când piticul iubitor de lectură vrea o carte „acum”, e greu să-l potolesc. Am pus mâna pe telefon şi am sunat un amic ce se ocupă cu promovarea de cărţi, etc, şi mi-a spus că o are dar două-trei zile mai durează până o citeşte. Am stat nu două-trei zile ci o săptămână. Şi pentru că el nu a mai zis nimic şi mie nu-mi place să insist, am pus mânuţa pe un alt telefon şi am sunat la editură să o comand. Primit, citit, plăcut. Plăcut mult. Asta se întâmpla în iulie. Ghiciţi ce am primit ieri? Mdaaaa, cartea. Amicul şi-a amintit de ea şi mi-a adus-o. Fată finuţă, nu i-am spus că am citit-o de câteva luni, am apreciat, am mulţumit frumos şi am aşezat-o în bibliotecă, având grijă să nu o vadă pe cealaltă. 

Este vorba despre Alina NedeleaŞoseaua Căţelu 42 roman autobiografic. Despre autoare vă spun că a studiat actoria, a jucat în Asfalt Tango şi locuieşte în Italia unde a interpretat roluri şi în seriale şi în lungmetraje. Cum a ajuns aici, câte sacrificii a făcut şi despre momentele în care a fost dispusă să facă orice (adică chiar orice, dacă mă înţelegeţi) pentru nişte bănuţi de care avea disperată nevoie,  „scrie la carte” cum se spune. Şi cum nu vreau să-mi atribui rolul de critic literar, vă las cuvintele lui Nicolae Luca din prefaţa cărţii :

Alina Nedelea debutează cu un roman autobiografic scris dintr-o suflare, într-un stil direct, colocvial. Volumul descrie, mai întâi din perspectiva copilului, apoi din cea a adolescentului şi a tânărului adult, universul unui cartier bucureştean înainte şi imediat după evenimentele din decembrie 1989. O familie ai cărei membri au capacităţi premonitorii, o fetiţă care visează să evadeze din ghetou, transformată în studentă la Teatru. Alina prinde gustul banilor câştigaţi în cazinouri sau din prostituţie şi, amăgită de mirajul unei lumi care o aşteaptă să îi pună în valoare potenţialul, pleacă „dincolo“, în Occidentul civilizat, unde află că există mereu o slujbă de chelneriţă pentru fetele cu vise de glorie.
S-ar putea spune că tot ce i se întâmplă este dramatic, uneori cumplit. Dar Alina Nedelea e o persoană solară, lipsită de patetism ieftin, care ia lucrurile aşa cum sunt. Ironică şi autoironică, de o infinită candoare pe care argoul nu numai că n-o acoperă, ci o pune, în mod paradoxal, în valoare, Alina trece prin evenimente incredibile, rămânând neatinsă, intactă lăuntric. Îşi trăieşte fireştile dureri cu discreţie şi graţie, întru totul fermecătoare.

Şi ca să vă faceţi o idee despre stilul ei de a scrie :

Mama era o femeie simplă-simplă. Când nu era nebună. Dar atât de simplă, încât îţi venea să pleci cu mintea şi să-ţi cauţi alţi părinţi. Şi eu mi-am găsit alţi părinţi! Unde? Într-un cub oribil, pe care taică-meu tot insista şi insista, săracu’, să-l numească „televizor”. Stop! Ca să pricepeţi despre ce e vorba, trebuie să fac o paranteză. Adică un ocol larg. Atât de larg, cât să trec pe la Comitetul Central. Ce zic? Comitetul Central? Da, uitasem. Acolo am avut un tată genial, care îmi calcula raţia de lapte, carne sau pâine pe care trebuia să le mănânc zilnic ca să fiu suplă. Am vrut să spun cu burta lipită de spinare. Practic, el se îngrijea de mine, de mama, de tata, de tot poporul. El ne drămuia timpul, ne recomanda că trebuie să dormim opt ore, ne spunea că televizorul este nociv spre miezul nopţii, drept care exista un program de numai două ore, cu cântece patriotice, în fiecare seară. (………)Tatăl acesta genial avea un nume: Ceauşescu. (……)
Într-o astfel de zi, iubitul nostru Conducător şi-a dovedit dărnicia faţă de noi şi ne-a adus în faţa ochilor cuplul Romina Power şi Al Bano. Văzându-i, am avut dintr-odată o revelaţie. „Uite-i şi pe părinţii mei!” mi-am zis. Şi în doar două zile eram copia perfectă a Rominei Power(……)Dansam şi cântam la fel ca ea, iar după două zile, tot blocul şi toată şcoala au aflat că eu sunt fata Rominei Power şi a lui Al Bano, pe care, din cauza turneelor, au fost nevoiţi să o lase pentru scurtă vreme în România. (….)
Lacrimile adevărate au sosit însă odată cu vestea transmisă din gură în gură că una dintre fiicele Rominei dispăruse. Pe undeva prin America. Zvonul a fost pur şi simplu confirmarea definitivă că „părinţii” uitaseră de mine. (….)”

Vreau să vă mai spun doar că, de câteva ori, m-am oprit din citit cu răsuflarea tăiată şi am fugit la calculator să mai citesc o dată despre ea şi romanul ei, să mă asigur că e roman autobiografic şi nu ficţiune, pentru că să „vorbeşti”cu atâta detaşare despre lucruri care pentru mulţi ar însemna capăt de lume, e greu de înţeles. Şi vă mai spun că şi acum, după aproape 5 luni de când am citit cartea, atunci când am tendinţa de a mă plânge pentru nimicuri, mă gândesc la Şoseaua Căţelu şi îmi trece mai repede. 😉

Booon. Acum să vă spun că vreau să fac un cadou. Am lămurit că am două cărţi şi una e pentru voi. Aş vrea să o dau tuturor celor care îmi spun că o doresc dar nu am cum. Aş vrea să vă rog pe toţi, dacă vreţi, să îmi spuneţi cum s-ar numi cartea voastră autobiografică dacă ar fi să o scrieţi şi de ce. În câteva rânduri. Asta aşa, de dragul conversaţiei. Cine doreşte cartea, îmi scrie în comentariu că o doreşte. Nu ştiu cum facem dacă sunt mai mulţi cei care o doresc dar pentru că, aşa cum spuneam, nu sunt eu în măsură să „judec” , joi sau vineri voi pune într-o postare comentariile şi supunem la vot. Sau aştept alte idei de jurizare. Ideea principală e că vreau să ofer acest cadou şi vreau să citesc titluri de cărţi care „ascund” biografiile voastre.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Marţea de poveste și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

59 de răspunsuri la Dar din dar se face … un mic concurs

  1. illusion zice:

    Cred că titlul ar fi Cu D de la… dragoste şi în ea aş scrie, în afară de poveştile mele de iubire (pe care le-am prezentat într-o formă uşor modificată dar destul de fidelă realităţii) şi despre perioada liceului când mama a avut o boală destul de gravă şi timp de un an a stat la pat, despre cât de greu e pentru un tânăr care nu vrea să plece în altă ţară să răzbească în ziua de azi…

    Apreciază

  2. R zice:

    Imprumut pe viata.

    Asa am trait primul an de viata. Tata si mama n-au avut copii niciodata dar fratele tatei a avut. Multi din cate am inteles si printre ei m-am aflat si eu. Ei bine, pe mine nu m-a vrut. La vremea respectiva reprezentam un obstacol in viata lui, iar mama mea biologica era o persoana destul de dubioasa la acea vreme. Inca de cand au aflat ca mama mea biologica este insarcinata si-au dorit sa ma abanoneze sau sa ma dea spre adoptie cuiva, doar sa scape de mica problema ce crestea in fiecare zi.
    Asa ca parintii mei au venit cu o solutie: o vrem noi. Stiu ca au fost probleme, fratele tatei s-a opus tare acestei variante, deoarece spunea ca nu ma vrea in viata lui. Totusi am fost data cu imprumut parintilor mei si abia dupa 1 an au primit acordul de adoptie. Si uite asa am ajuns sa traiesc alaturi de ei 23 de ani minunati.
    Niciodata nu am stiut ca sunt adoptata, niciodata n-am simtit vreo urma de raceala sau regret din partea parintilor mei si mereu infruntau cu optimism si entuziasm toate problemele create de mine (si doamnee, am fost o copila neastamparata si o adolescenta tare rebela).
    Toata povestea asta am aflat-o abia anul trecut, cand dupa 22 de absenta, tatal meu biologic si-a dorit sa ma cunoasca si sa-si asume statutul si rolul de tata (aiurea-n tramvai).
    In carte as scrie despre ei si despre sanse. As scrie despre doi oameni minunati, care au doua fete care nu le apartin biologic dar pe care le iubesc mai presus de cuvinte, despre tot suportul primit anii astia, despre toate emotiile si bataile de cap provocate si despre sanse. Despre sansa de a fii iubit de cineva, de a avea dreptul la o familie si la viata.

    So, mda, cam asa s-ar numi autobiografia mea.

    Apreciază

    • R….., draga mea R,
      Ăăăăăă, ufffff, mi se întâmplă rar să nu fiu în stare să leg două cuvinte şi ăsta e unul dintre momentele alea. Dă-mi voie să îţi spun că sunt onorată că ai fost atât de sinceră şi de deschisă şi ai ales să povesteşti asta aici. Poate sună ciudat dar eu cred că eşti norocoasă pentru că părinţii tăi adoptivi te-au crescut atât de frumos şi nu ai simţit niciodată că nu sunt părinţii biologici. Ufff, nu mai pot scrie nimic, mă simt minusculă…

      Alina Nedelea povesteşte că cea pe care o credea sora ei, era de fapt mama ei. Şi modul în care a aflat e unul aparte…Nu compar poveştile voastre, nu se poate asta dar poate ar fi interesant să citeşti cartea….
      Îţi mulţumesc încă o dată şi mi-aş dori să pot răsfoi într-o zi „Împrumut pe viaţă”!

      Apreciază

      • R zice:

        Potecuta mea draga, nu trebuie sa ramai fara cuvinte sau sa te simti minuscula. Stiu, stiu ca este genul de poveste auzit la tv si ai impresia ca tie nu poate sa ti se intample asa ceva, ca e ireal dar iaca…fix tie, sau fix mie mi-au spus ca… :))
        Oricum, faptul ca-s adoptata nu m-a daramat (prea tare :blush: ) ci m-a facut sa-mi apreciez mai bine viata si sa vad ce oameni misto am pe langa mine. Si singurele vorbe schimbate cu tatal meu biologic au fost cam astea „Iti voi ramane vesnic indatorata pentru binele facut. Daca nu eram a lor, nu eram omul de astazi”.
        Acum cand ma gandesc la asta imi dau seama ce urat suna, dar atunci n-am vrut sa sune a insulta sau sa ranesc prin cuvintele mele. Ci era si este doar adevarul.

        Cat despre cartea Alinei nu pot spune decat ca e ceva special legat de ea. Am cautat-o intr-o librarie (preferata mea) din Timisoara ca tare mi-am dorit sa o citesc dar mica fiind nu vad toate titlurile de sus. Si asa, tipul care sta acolo si vinde carti mi-a venit in ajutor si chiar daca am plecat fara carte (nu mai era in stoc) am plecat spre o cafenea cu o noua cunostinta. Acum, la vreo 2 luni de la acea intamplare, aceasta carte ma face sa te las sa tragi cu ochiul in acea parte a vietii mele pe care putini o stiu hehe.
        Si promit o chestie, cand o sa citesc cartea asta o sa ma gandesc la tine

        Apreciază

        • tocmai de aia am rămas fără cuvinte. Nu e o nenorocire ce s-a întâmplat, nu e scenariu de film deşi s-ar putea face unul. Sau mai bine să se ecranizeze Împrumut pe viaţă 😉
          Dar faptul că ai înţeles şi te-a făcut să iubeşti mai mult şi să apreciezi mai mult viaţa ta, te face, în opinia mea, specială. Şi te admir pentru asta.

          Acum spune tot ce e cu „cunoştinţa”? 😛 😀

          Apreciază

          • R zice:

            Aww, saru’mana pentru cuvintele frumoase. Plec capul inaintea ta si rosesc.
            Acuma despre „cunostinta” ce sa zic, am avansat la stadiul de amici. E tipul ala fain care sta si citeste, care pare ca nu baga pe nimeni in seama dar defapt sta si studiaza tot ce e in jur. Chiar m-a uimit cand mi-a relatat aproape toate titlurile citite de mine in libraria lor. Ba chiar mi-a observat si ticurile de cititor.
            E…nu stiu, dragut si fain. Si destept. Si amuzant tare. Si e usor sa vorbesti cu el. Dar cam atata

            Apreciază

            • După tot ce-ai înşirat spui „cam atâtaaaa”? De ce cam atâta? Ce are? Sau ce nu are? Trimite-l pe blog să afle părerea ta despre el şă nu mai fie „cam atâta” 😛

              Apreciază

            • R zice:

              :)) el n-are nimic, sunt eu mioapa. Si n-am cohones sa ma rup de ceva ce-i fain doar in teorie. Complicata treaba sa amesteci armonios ceea ce vrei, ceea ce-ti place si ceea ce se poate.

              Apreciază

            • Te înţeleg perfect! Dar fă cumva şi nu mai lăsa mult la stadiul de „cam atâta”. Dacă băiatul îţi ştie şi preferinţele şi ticurile înseamnă că te-a studiat. Şi nu a făcut-o degeaba 😉

              Apreciază

            • R zice:

              Incerc si-mi doresc. Dar de fiecare data imi zboara cate un gand ratacit prin minte care nu face altceva decat sa evidentieze faptul ca-s proasta. Da proasta facuta gramada. Cand imi dau seama ca ma gandesc ca „hmm, e mai inalt putin decat El” sau „Foloseste alt parfum” sau „Poate si astuia i-ar sta fain cu carlionti cum ii sta lui” imi trag (la propriu) cate o palma peste fata. Si iaca asa s-a dus moment :))

              Apreciază

            • Scapă repede de comparaţii că nu duc nicăieri!!!!

              Apreciază

            • R zice:

              Incerc, numa is si io copil mic si mi-e greu

              Apreciază

  3. alinalerca zice:

    Hmm..Gandurile unei adolescente. Deja am inceput-o 🙂 Este o modalitate de a ma impaca cu toate evenimentele neplacute din viata mea si de a-mi aduce aminte cu drag de cele frumoase. 🙂

    Apreciază

  4. Hmmm…unde-i miros de carte sunt şi eu prezentă. Titlul cărţii ar fi „Infinitele speranţe”. 🙂 De ce aşa? Pentru că sunt un om al încercărilor în a-şi găsi rostul în viaţă, mult prea pesimist dar cu mii de speranţe ce îmi oferă grame de optimism la fiecare pas spre acel rost al vieţii, atunci când apar mici raze de soare în încercările mele.
    Mulţumesc şi te felicit pentru acest gest. 🙂

    Apreciază

    • Să nu îţi pierzi niciodată speranţele, da? Şi nu ezita să încerci mereu şi să alegi ce crezi că te face fericită.
      Mulţumesc, Loredana! Dar nu cred că merit felicitările. Şi eu merg după „miros” când e vorba de cărţi, mă bucur nespus când primesc o carte şi din suflet fac gestul ăsta pentru că ştiu că şi voi iubiţi cărţile.

      Apreciază

      • Nu, n-am să le pierd. Chiar dacă le pierd eu uneori, ele se întorc la mine de fiecare dată. Asta voi face mereu. 🙂
        Da, iubesc cărţile, nu de prea mult timp, şi de aceea vrea să descopăr multe, pentru timpul pierdut în care n-aveam în gând să citesc cărţi.
        Te pup, dragă Potecuta! 🙂

        Apreciază

  5. am vrut si eu sa cumpar cartea,dar am tot amanat pentru urmatoarea comanda pe elefant si uite asa a venit toamna
    poate am noroc si o castig la tine 😀
    o carte autobiografica…..sincer,cred ca s-ar numi „cararile vietii mele” pentru ca am avut ocazia mereu sa aleg intre drumurile pe care puteam sa le aleg si sunt convinsa ca orice drum as fi ales, viata mea ar fi fost cu totul altfel, ca un fel de dimensiuni paralele :)))
    cred ca deciziile luate in viata m-au facut sa fiu cum sunt si drumurile alese pana acum m-au dus sa am viata pe care o am acum
    sunt curioasa cum va fi viata mea de acum inainte 😀

    Apreciază

    • Mă felicit că am spus de la bun început că o să punem de-un vot. Mă cunosc suficient de bine încât să ştiu că nu aş fi fost în stare să „aleg”. Eu îţi ţin pumnii…
      „Cărările vieţii”… ce frumos….! Important e să ne bucurăm de alegerile făcute sau să putem învăţa din eventualele greşeli. Nu ne mai gândim ce ar fi fost dacă…
      Eu îţi doresc din suflet ca viaţa ta de acum înainte să fie plină de realizări şi bucurii fără regrete pentru „cărările” lăsate în urmă!
      Mulţumesc mult!

      Apreciază

  6. luciastroila zice:

    Potecuto, eu chiar pot spune ca am „pile” la editura si tot nu am reusit sa citesc cartea asta, desi colega mea mi-a promis-o de cateva luni, desi sincer, nu intelegea unde am citit eu recenzii bune la cartea asta, ca ea a incercat s-o citeasca si nu a reusit decat sa se scarbeasca! :))))) Uite asa a trecut vremea si inca mai astept. Trebuie sa-mi fac curaj s-o comand si eu pe net, desi cand vor primi factura cu numele meu iar o sa ma blagosloveasca pentru ca nu am avut rabdare.

    Apreciază

    • Lucia, am mai spus, nu sunt critic literar, nu spun că dacă mie mi-a plăcut înseamnă că o să placă tuturor. E o poveste de viaţă. Din care înveţi sau nu, în funcţie de mai mulţi factori. Pe mine m-a „atins”. Şi dacă pot, o ofer cu drag. Uite, nici nu pot spune că te încurajez să o comanzi, nu ştiu….

      Apreciază

      • luciastroila zice:

        Nu am nevoie de incurajari, scumpo. O voi comanda, chiar vreau s-o citesc. Doar pur si simplu, luata cu problemele cotidiene am si uitat de ea. A fost un moment in care am cautat-o cu febrilitate, tocmai atunci cand se epuizase. Abia acum mi-am adus aminte de ea, cand ai povestit tu. Vezi, asta se intampla cand depasesti o varsta si ai prea multe pe cap :))))))

        Apreciază

  7. Nicole Ifrim zice:

    „Eu nu stiu sa merg pe bicicleta”…. S -ar numi asa….si ar fi autobiografia aceleeasi generatii..fiica lui ceausescu scris cu litera mica, plecata departe de casa pentru a realiza macar unul din visele copilariei….sa vada coloana lui traian….astazi traiesc in sudul frantei, si da, mi ar place sa tin in mina o carte romaneasca pentru ca in ultimul timp citesc romaneste doar virtual…..

    Apreciază

    • Nicole, în primul rând bine ai venit pe potecuţele mele!
      Sper că ai reuşit să realizezi acolo tot ce ţi-ai propus, să nu regreţi plecarea.
      M-a făcut tare curioasă titlul tău… de ce tocmai aşa? Îţi mulţumesc mult, te mai aştept şi… baftă la voturi!

      Apreciază

  8. Bursucel zice:

    Potecuță, să nu râzi, da? Că îndemnul ăsta al tău de a mă gândi la cum s-ar numi romanul meu autobiografic mi-a amitit de remarca unei bune prietene. Telenovelă, nu altceva! Așa a zis atunci… și cum mie nu-mi plac neam telenovelele nu mă-ncumet să mă gândesc la titlu… 😳

    Apreciază

  9. Bursucel zice:

    P.S. M-am răzgândit, poți să râzi în voie… Uite, dau eu startul – 😆 – nu de alta, da-i mai bun râsul decât plânsul! 😉

    Apreciază

  10. Chiar m-am gândit de multe ori să scriu o carte autobiografică, dar fără să-mi pese de titlu. Acum, că mă provoci, cred că i-aș spune „Dansând cu destinul”.

    Apreciază

  11. OrhiKamyDeea zice:

    Mi-a luat o zi sa ma hotarasc asupra titlului, cred ca am gasit ,,Regasirea sub pseudonim – OrhiKamyDeea,,
    Daca ma intrebi de ce? Pentru ca acest pseudonim m-a lasat masca de cand l-am primit cadou si mi-a marcat viata ulterioara 🙂
    M-am redescoperit ca femeie iubita, ca uitasem cum e sa fiu iubita. Viata mea era doar munca si atat pana in momentul OrhiKamyDeea si nu e vorba de dubla personalitate 🙂
    Am uitat cum sa iubesc un barbat. Si aveam viata goala fara sa imi dau seama ca imi lipsea ceva important. 🙂

    Apreciază

    • Wow!!! Vorbeşti seriooos? Mă bucur mult să aud asta dar aştept să dezvolţi 😀 Când şi dacă vrei… 😉

      Apreciază

      • OrhiKamyDeea zice:

        Pe scurt suna cam asa: era un început de toamna frumos si eu hoinaream prin lume de una singura. M-am asezat, la ceas de seara între-o gradina frumoasa si citeam despre cum ar trebui sa fie un sarut intre indragostiti. Suna bestial descrierea si m-am gandit la mine. Eu de ce nu pot saruta asa? Si am descoperit: nu iubeam nici un barbat atat cat sa ne sarutam asa de nebuneste.
        De dupa un copac cineva ma intreaba:
        – cum te cheama?
        – kamykamy2013, raspund eu zambind
        – ce nume impersonal ai, se stramba la mine.
        – ia-ti un scaunel cu trei picioruse si hai sa vedem cum te numesti de fapt.
        Ascultatoare si curioasa am facut ce mi-a spus spiridusul, proprietarul gradinii. M-a asezat la masuta lui joasa si m-a privit cu ochii lui vrajitoresti: OrhiKamyDeea este numele tau adevarat.
        Iar eu am inceput sa sclipicesc, iar sufletul sa tremure ca si cand ar fi recunoscut numele.
        Si este abia inceputul povestii. 😉

        Apreciază

        • Mă pui pe jar. Sunt curioasăăă tareee de felul meu dar ştiu şi când e cazul să nu fiu iscoditoare. Aşa că tac şi nu întreb cine, ce, unde, cum. Uite că nu întreb. Îmi rod unghiile şi tac. Nu întreeeb, nimiic. 🙄 🙄

          Apreciază

  12. eumiealmeu zice:

    Mortul neîngropat – pentru că sunt o moartă, care trăiește, dar sunt moartă față de nefericire, așa că oricum este o experiență fantastică, nu are nimic deranjant… 🙂

    Apreciază

  13. childagain zice:

    Cât de bine o înțeleg pe eroina aceea care, la un moment dat, ar fi făcut orice pentru bani ! Când ești într-o lipsă cruntă și nemeritată, și când datoriile îți bat la ușă, poate că nu ai face chiar orice, dar… poate că ai prefera să mori, decât să trăiești așa.
    Cât despre carte, eu sunt cam departe ca să mi-o poți trimite. Dar mulțumesc oricum că ne-ai oferit-o tuturor.

    Hmmm, dacă mi-aș scrie autobiografia… cum aș intitula-o ? Poate ”Lupta neîncetată” sau ”Nesfârșitul drum al adevărului trece inevitabil prin hățișurile iluziei”, sau, ”Sisif nu e doar un mit”, sau ”Iubirea e una, dar are multe forme”.
    Cred că te-am zăpăcit :). dar e greu să găsesc o singură formulă. Cât despre autobiografia în sine, mi-a trecut o dată prin cap să o scriu, dar cred că aș mai aștepta câțiva ani… Sau, aș publica-o doar atunci când nu ar mai răni pe nimeni.

    O seară bună, și numai bine ! (Apropos, tu cum ți-ai intitula autobiografia ?)

    Apreciază

    • Off, înţeleg ce vrei să spui. M-am regăsit şi eu în unele pasaje… doar în unele…
      Îmi pare rău, aş fi vrut să te pot adăuga în tabel. Dacă spui că eşti aşa departe… cum crezi.
      Dacă nici tu nu poţi alege, îţi dai seama ce greu îmi e mie să aleg din titlurile tale 😀
      Mulţumesc mult! Să ai o zi superbă!

      Apreciază

  14. Pingback: Cine mă ajută să ofer premiul? | Poteci de dor

  15. Pingback: Şoseaua Căţelu 42 | lucista

  16. Pingback: Concuuuurs despre…. “nimic” | Poteci de dor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s