Monolog şoptit

Am ştiut …. că acel răsărit s-a născut pentru a-mi alunga umbrele din privire şi mi-am deschis braţele pentru a-l cuprinde şi a-i simţi mireasma ca pe o sevă ce avea să-mi hrănească aşteptarea…
Am înţeles …. că a fost o clipă în care am putut să zbor fără să-mi pese de vântul care încerca să-mi frângă aripile. Ştiam că nu voi renunţa niciodată. Simţeam că îmi va fi căderea lină, pe un pat de flori de câmp.
Am sperat … că zâmbetul ce-mi însoţea paşii nu va înceta să-mi lumineze drumul spre mine. Îi găseam motive să rămână, îl ademeneam cu alinturi pictate pe pânze vechi şi îl înveleam în iluzii colorate.
Am crezut… că dansul acela … dansul stropilor de ploaie de la fereastra începutului de vis, mă va invita şi pe mine pe ringul poveştilor nespuse. Aş fi învăţat şi eu să râd şi să cânt într-o continuă plutire spre zări mai blânde.

Am visat … că sufletul pe care l-am aşezat în palme de dor, se va transforma în curcubeu şi va putea convinge că e pur şi poate alina…

Am citit printre rânduri căutând alte înţelesuri numai de mine ştiute, aş fi vrut să pot pătrunde dincolo de cuvinte să pot descifra semnificaţii ascunse.

A fost însă şi o clipă în care…

Am închis pleoapele peste simţiri şi am căutat speranţa ascunsă sub frunze de îndoieli.

Am tras zăvorul spre lume şi am plâns….