Fereşte-mă, Doamne, de „prieteni” că de vecini nu mă mai scapă nimeni

Pentru că e Duminică şi pentru că m-a trezit ceasul şi nu ciocănelul de şniţele al vecinei, îmi permit să nu fiu serioasă. Gheorgică m-a „provocat” şi sper să vină şi cu o soluţie deşi nu am negociat încă 😀 Vreau să vorbim azi despre vecini şi, acolo unde este cazul, să ne imaginăm metode de „răzbunare”. Cu toţii avem vecini, aşa cum cu toţii suntem vecinii cuiva dar, nu-i aşa?, noi suntem frumoşi şi deştăpţi deci nu despre noi ca vecini e vorba ci despre noi ca „victime” nevinovate ale dragilor şi iubiţilor noştri tovarăşi de palier. În esenţă ei sunt oameni de treabă, săritori la nevoie şi demni de toată stima şi respectul. Dar, deh, mai au şi scăpări. Şi despre scăpări vorbim.

Viaţa la bloc e o adevărată poezie. Numai cine nu a experimentat asta nu ştie ce înseamnă adrenalina. Nu oricine e făcut să reziste provocărilor pe care le presupune traiul alături de alte zeci de suflete construite din cele mai diverse materiale. Este, dacă vreţi, un contiunuu test de rezistenţă.
Prima mea experienţă cu astfel de vecini a avut loc în fragedă pruncie când, pentru a ajunge în faţa blocului, trebuia să trec prin faţa uşii unui vecin de-a dreptul nebun. Pe cât era de bătrân, pe atât de bine auzea şi la cel mai mic zgomot era în faţa uşii cu mătura în mână sau cu o oală cu apă fiartă. Nu, nu se temea de hoţi pentru că şi atunci când vedea un copil pe scări lovea cu putere peste picioarele care au îndrăznit să ţopăie şi să-i strice lui şedinţa de yoga. Eram mulţi copii în bloc pe atunci şi el stătea la etajul 1 aşa că niciunul nu a scăpat nealtoit. Am ajuns să mergem de-a buşilea pe lângă uşa lui de groază. Asta până într-o zi când un tătic cu odor proaspăt „înţepat” de obiectul cu pricina, l-a întâlnit în faţa blocului şi bietul bătrânel a urcat până la etajul 4 numai în şuturi.
Anii au trecut însă şi am avut şansa de a cunoaşte vecini pe care îi pot împărţi pe categorii că e păcat să se piardă în anonimat. Nu este însă un adevăr universal valabil, sunt categoriile cu care m-am întâlnit în timp, în calitatea mea de mândru locuitor la bloc.

Vecinul meloman : este răspândit peste tot şi pentru că nu e pe cale de dispariţie, nu trebuie protejat. Melomanul îşi alege cele mai nepotrivite momente pentru a-şi potoli setea de acorduri. De fapt momentele îl aleg pe el dar asta nu te încălzeşte cu nimic. Dis de dimineaţă, în loc de cocoş te trezeşti în sunet cristalin de vioară. Nu-i nimic, îţi spui, se poate şi mai rău. Şi vecinul ţine musai să îţi dea dreptate pentru că, om de treabă fiind, după o juma de oră opreşte muzica şi începe să fluiere ce-a auzit. 😯 După juma de oră de fluierat, o reia de această dată cu „pam-pam-pam” Şi ăla e momentul în care te întrebi ce mai face oare dragul de

vecin manelist care, odată pornit, nu mai poate fi oprit nici de întreruperea energiei electrice, nici de cea a gazelor, a apei potabile, a nimic în general. Specia rezistă tuturor intemperiilor, rezistă în orice condiţii şi, mai ales, ştie cum să treacă peste astfel de neajunsuri. Atât timp cât are Guţă, simte că are de toate. De ce? De aia. Pentru că el poate. Pentru că are întotdeauna o soluţie. Aşa cum te asiguri că nu râmăi fără pastile de dureri de măsele, el se asigură că nu rămâne fără Guţă. Dacă în alte cazuri coafura rezistă, în cazul lui bateria rezistă şi rezistă şi „lacrimile curge pe obraji şi banii se numără în ciuda dujmanilor”. Spre deosebire de meloman, manelistul nu te trezeşte cu noaptea-n cap ci în creierii nopţii pentru că lumina îi scurtcircuitează neuronii aşa că în timpul zilei stă ascuns în vizuină şi doarme. Orice încercare de anihilare e inutilă şi necesită prea mult timp şi energie deoarece sunt prea mulţi şi se înmulţesc în ritm ameţitor. Dai într-unul, apar trei… zeci.
Nu cred să existe metodă de răzbunare pentru că, anul trecut, manelistul de la 8, ar fi trebuit să fie „torturat” de melomanul de la 7. Torturată am fost eu pentru că, după o oră de dujmani şi fără număr, a început să zbiere de la 7 un „roacăr” supărat. Vă imaginaţi cum se auzea la mine, la 6, mixul ăla? 👿

Vecinul „iubăreţ” : ăsta e cel mai simpatic şi parcă nu aş vrea să insist, tocmai pentru că e băiat mişto. După ce te-ai trezit în sunet de „huţa, huţa, huţa, ce duios ţipă vecinuţa…”, dimineaţa la lift, observi uimit că vecinuţa se întoarce acasă din tura de noapte deşi poţi jura că erau două voci care nu te-au lăsat să dormi. Ce faci? Simplu :  îi tragi cu ochiul şi  îi dai de înţeles că te bucuri că flacăra pasiunii lor nu s-a stins apoi îi feliciţi pentru frumoasa şi trainica lor căsnicie. 😳

Vecinul gurmand : e un caz aparte care merită studiat. Pentru că el e genul de om care-şi face vara car ca să-l folosească iarna. El e cel care te trezeşte Duminica dimineaţa pentru că îşi bate şniţelele sau îşi toacă vinetele. Şi bate mult, semn că ori e un tic nervos, ori face mâncare pentru o cantină. Dar le bate şi le lasă aşa până seara când… ca orice om normal, te pregăteşti de culcare şi speri la o seară liniştită. Îţi deshizi geamul să dormi în aer curat şi te duci la duş. La întoarcere eşti întâmpinat de arome de ceapă călită, slănină prăjită, ou prăjit, varză călită. Toate astea în dormitorul tău 🙄 Cea mai bună variantă în acest caz ar fi să îi faci o vizită cu farfuria în mână dar nu prea poţi mânca prăjeli mai ales la ore aşa târzii. Aici nu e atât de grav pentru că e prezibil. Cioc-cioc-ul de dimineaţă e semn că seara trebuie să te baricadezi în casă. Cu cei de mai sus e mai rău că nu te poţi ascunde.

Restul categoriilor rămâne pentru altă dată sau vă las pe voi să faceţi o clasificare. Voi aveţi astfel de vecini? Dar idei de „punere la punct” aveţi? Dacă nici aia, nici aia, aştept să îmi povestiţi din experienţele voastre cu vecini mai… altfel. 😀