Introspecţie. Şi folk.

Şi dacă ţi-aş spune că nu sunt decât o biată frunză smulsă din lumea ei de dor şi aruncată în ploaie, m-ai călca în picioare? Cândva am fost şi eu un mugur ce vestea trezirea din amorţeala gândurilor şi picura lumină în ochii trecătorilor. Le-am fost şi adăpost celor obosiţi de poveri ninse peste umerii aplecaţi. Am fost verdele crud – martor al sărutărilor adolescentine şi al promisiunilor abia şoptite. Acum nu mai pot fi de folos nimănui, nici măcar mie… Doar ei, copacii, în goliciunea lor, vor mai aminti că am fost şi eu, cândva… dor solitar pe-un ram de suflet.
Şi dacă ai ştii că nu sunt decât o petală uscată, gata să fie spulberată la orice adiere, mi-ai fărâmiţa în pumn trupul firav? Am fost şi eu boboc, odată. Am renăscut apoi în mii de culori şi miresme care invitau la visare orice suflet curat şi cald. Am fost mister ascuns între cosiţe de tinere fecioare, am fost şi dorinţă prinsă, în taină, la rever… Mi-au zâmbit îndrăgostiţi şi m-au strâns la piept tinere ce rosteau rugăciuni aşteptându-şi mirele pentru a păşi pe drumul în doi. Acum… doar câmpurile pustii stau mărturie că, odată, am presărat fărâme de curcubeu peste cuprins. Că am fost … strop de vis pe-un colţ de amăgire.
Şi dacă aş picura pe fruntea ta, m-ai şterge deranjat, cu dosul palmei? Am fost şi eu decorul în care primăvara a valsat cu vântul şi toamna şi-a jucat delicat primul act. Le-am fost mângâiere holdelor ce îmi implorau venirea şi celor care îmi rosteau numele strângând în mâini ultima bucată de pâine. Acum… norii care m-au plâns sunt cenuşii şi par să nu mă recunoască. Doar câte un nostalgic care şi-a pierdut iubirea, mai visează la clipele în care i-am însoţit, în parcuri, aşteptarea. Am fost… leac dulce pe margini de suspin.
Am fost cândva şi mugur şi floare. Am fost culoare şi aromă, ploaie caldă şi rază de soare. Acum am rămas doar eu…

Căutaţi-l pe Daniel Avram… merită! 😉