Dintre oale vă vorbesc…

Nu am ce face, iar trebuie să „strig” la Bursucel că ea mi-a răscolit amintirile cu ouăle ei cu tot că am râs 10 minute de mă dor obrăjorii. Mi-am amintit de aventurile mele printre oale şi tăvi şi pentru că am în continuare chef de râs, v-aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi povesti şi voi din experienţele voastre ca să avem motiv de râs, să facem schimb de opinii, desigur.
„Cât am fost la mama fată” nu m-am prea omorât cu bucătăreala din mai multe motive dintre care aş menţiona (nu le scriu în ordinea importanţei că dacă ajunge mama pe aici mă taie de la porţia de murături 😀 )
1. mama, săraca, făcea tot ce trebuia făcut, eu aveam datoria de a şterge praful şi cam atât.
2. ea a plecat de acasă de foarte tinerică, fără să ştie nimic (bunica a cam cocoloşit-o, ce-i drept) şi a zis că dacă ea a învăţat pe parcurs şi n-a murit de foame cu lingura în mână, poate m-oi descurca şi eu când va fi nevoie.
3. ajungea acasă înaintea mea şi era gata mâncarea când terminam eu cu şcoala aşa că nu prindeam „making off-ul”.
4. are un fix cu curăţenia. Dar fix, nu aşa… indiferent ce gătea, bucătăria era în perfectă ordine şi un singur fir de făină pe lângă masă ar fi însemnat începutul războiului aşa că nu risca să-i stric eu „zen-ul” aruncând cu ouă bătute pe pereţi. Aici aş face o paranteză mai mare spunând că asta se pare că m-a afectat încă din fragedă pruncie pentru că pe când aveam în jur de 4 ani, m-a întrebat ce ştiu să gătesc şi am spus ou prăjit. M-a întrebat şi de reţeţă şi am recitat : „iei oul, îl pui în tigaie, îl scoţi, pui sare şi mănânci cu mare atenţie să nu faci mizerie pe jos”. A plâns juma de zi cu conştiinţa încărcată că şi-a stresat copilul cu curăţenia dar a doua zi a luat-o de la capăt 😀 Abia după ce am mai crescut mă punea să fac ce îi displăcea total : să tai legumele pentru salata boeuf, motiv pentru care nu-mi place salata aia 😀
Acestea fiind zise, nu am avut eu ocazia să-mi testez talentele la cratiţă până când a sosit şi momentul meu de a-mi lua zborul de acasă. Şi când bănuţii erau pe sfârşite şi de salam eram sătulă, de voie, de nevoie, încercam să-mi amintesc ce mâncam eu acasă. Tăiam repede feluri complicate şi rămâneau cam două : ciorbă de cartofi sau ciorbă de fasole. Prima mea mâncare departe de casă a fost, aşadar, ciorbă de cartofi. Pardon, intenţia a fost. Ştiam că trebuie cartofi că asta sugera titlul, ştiam că la mama pluteau şi alte legume aşa că am pus şi din alea, am cumpărat ceva cărniţă afumată şi am pus oala pe foc. Stăteam într-un apartament cu încă două fete iar una din ele aştepta vizita părinţilor. Cum am primit prea multe instrucţiuni să nu o dăm de gol gen : noi nu fumăm, noi nu bem cafea, noi nu avem prieteni, noi nu, noi nu, am decis că cel mai bine e să îi las singurei în bucătărie că nu e frumos să stai în gura oamenilor. Am mai intrat o dată la ciorbiţă şi dusă am fost. După o oră a venit fata şi a zis „mama te întreabă tu ce vrei să faci acolo, tocăniţă? Că pentru ciorbă e cam târziu…”. Nu vă spun rezutatul, vă spun că atunci am înţeles că până la urmă nu e mare scofală gătitul ăsta. Dacă vrei să faci ciorbă şi te răzgândeşti pe parcurs că vrei tocăniţă, se rezolvă uşor 😳 Ba hai că vă spun şi rezultatul : o pastă prinsă de oală cu uşoare arome de scrum. În apărarea mea pot spune că bunul simţ a dus la acest eşec gastonomic pentru că, după cum aţi putut constata, aveam habar despre ce ar trebui să conţină o ciorbă. 🙄
Altă dată (aici n-am nimic în apărarea mea) am vrut să fac supă. Cel mai uşor de făcut până la ingredientul minune : tăiţei sau găluşte. Tăiţei nu aveam aşa că hai cu gălusca. Am sunat-o pe mama şi am început procesul de găluştilizare. Am înţeles tot până la „pui griş după ochi, simţi la mână”. Mamăăă, nu simt nimic, cum după ochi? Spune clar cât. S-a chinuit ea să explice, eu m-am chinuit să fac nişte gogoloaţe cu lingura şi le pun la fiert. Lemn. Piatră. Beton. „Mai trebuie lăsate să fiarbă”, îmi spun eu după o oră de fiert, „de aia sunt tari”. După o oră jumate o sun pe mama. Ea îmi spune că le pot arunca, eu închid bombănind singură că habar n-are ea de cum se fac şi o sun pe bunica. Nu îi spun cât au fiert, îmi spune să pun repede nişte apă rece în oală. Pun până aproape se umple oala să fiu sigură că se înmoaie. Supa devine apă chioară cu nişte chestii cât pumnul (am zis să fie mari să mă satur) fără formă şi extrem de tari. Mă sună mama să se asigure că bucătăria rezistă. Îi spun că structura blocului nu a avut de suferit dar că supa e compromisă. Mă întreabă cât de nasoală e situaţia, îi fac radiografia frigiderului, decide că e rău şi a doua zi îmi trimite bani de mâncare. De atunci fac supa numai cu tăiţei că nici acum nu înţeleg asta cu „după ochi, cât cuprinde, până devine aluat elastic, etc”
Am fost complexată două zile din cauza asta. M-a salvat colega de apartament care m-a chemat din cameră să mă întrebe de ce varza călită pe care a făcut-o ea nu seamănă cu cea de la mama ei de acasă. „Cu ce am greşit?”, se tot întreba. Merg în bucătărie şi constat că a tăiat varza ca pentru salată, a pus o mână în tigaia plină cu ulei încins şi a aşteptat să se prăjească. 😉 Atunci mi-am zis că e timpul să renunţ la complexe….
Ar mai fi dar m-am lungit. Vă las pe voi. Ce „păţanii” aveţi în bucătărie? Aţi păţit să se lase blatul când credeaţi că e totul în regulă? Dar să puneţi sare în loc de zahăr în crema de tort?