Dintre oale vă vorbesc…

imagesNu am ce face, iar trebuie să „strig” la Bursucel că ea mi-a răscolit amintirile cu ouăle ei cu tot că am râs 10 minute de mă dor obrăjorii. Mi-am amintit de aventurile mele printre oale şi tăvi şi pentru că am în continuare chef de râs, v-aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi povesti şi voi din experienţele voastre ca să avem motiv de râs, să facem schimb de opinii, desigur.
„Cât am fost la mama fată” nu m-am prea omorât cu bucătăreala din mai multe motive dintre care aş menţiona (nu le scriu în ordinea importanţei că dacă ajunge mama pe aici mă taie de la porţia de murături 😀 )
1. mama, săraca, făcea tot ce trebuia făcut, eu aveam datoria de a şterge praful şi cam atât.
2. ea a plecat de acasă de foarte tinerică, fără să ştie nimic (bunica a cam cocoloşit-o, ce-i drept) şi a zis că dacă ea a învăţat pe parcurs şi n-a murit de foame cu lingura în mână, poate m-oi descurca şi eu când va fi nevoie.
3. ajungea acasă înaintea mea şi era gata mâncarea când terminam eu cu şcoala aşa că nu prindeam „making off-ul”.
4. are un fix cu curăţenia. Dar fix, nu aşa… indiferent ce gătea, bucătăria era în perfectă ordine şi un singur fir de făină pe lângă masă ar fi însemnat începutul războiului aşa că nu risca să-i stric eu „zen-ul” aruncând cu ouă bătute pe pereţi. Aici aş face o paranteză mai mare spunând că asta se pare că m-a afectat încă din fragedă pruncie pentru că pe când aveam în jur de 4 ani, m-a întrebat ce ştiu să gătesc şi am spus ou prăjit. M-a întrebat şi de reţeţă şi am recitat : „iei oul, îl pui în tigaie, îl scoţi, pui sare şi mănânci cu mare atenţie să nu faci mizerie pe jos”. A plâns juma de zi cu conştiinţa încărcată că şi-a stresat copilul cu curăţenia dar a doua zi a luat-o de la capăt 😀 Abia după ce am mai crescut mă punea să fac ce îi displăcea total : să tai legumele pentru salata boeuf, motiv pentru care nu-mi place salata aia 😀
Acestea fiind zise, nu am avut eu ocazia să-mi testez talentele la cratiţă până când a sosit şi momentul meu de a-mi lua zborul de acasă. Şi când bănuţii erau pe sfârşite şi de salam eram sătulă, de voie, de nevoie, încercam să-mi amintesc ce mâncam eu acasă. Tăiam repede feluri complicate şi rămâneau cam două : ciorbă de cartofi sau ciorbă de fasole. Prima mea mâncare departe de casă a fost, aşadar, ciorbă de cartofi. Pardon, intenţia a fost. Ştiam că trebuie cartofi că asta sugera titlul, ştiam că la mama pluteau şi alte legume aşa că am pus şi din alea, am cumpărat ceva cărniţă afumată şi am pus oala pe foc. Stăteam într-un apartament cu încă două fete iar una din ele aştepta vizita părinţilor. Cum am primit prea multe instrucţiuni să nu o dăm de gol gen : noi nu fumăm, noi nu bem cafea, noi nu avem prieteni, noi nu, noi nu, am decis că cel mai bine e să îi las singurei în bucătărie că nu e frumos să stai în gura oamenilor. Am mai intrat o dată la ciorbiţă şi dusă am fost. După o oră a venit fata şi a zis „mama te întreabă tu ce vrei să faci acolo, tocăniţă? Că pentru ciorbă e cam târziu…”. Nu vă spun rezutatul, vă spun că atunci am înţeles că până la urmă nu e mare scofală gătitul ăsta. Dacă vrei să faci ciorbă şi te răzgândeşti pe parcurs că vrei tocăniţă, se rezolvă uşor 😳 Ba hai că vă spun şi rezultatul : o pastă prinsă de oală cu uşoare arome de scrum. În apărarea mea pot spune că bunul simţ a dus la acest eşec gastonomic pentru că, după cum aţi putut constata, aveam habar despre ce ar trebui să conţină o ciorbă. 🙄
Altă dată (aici n-am nimic în apărarea mea) am vrut să fac supă. Cel mai uşor de făcut până la ingredientul minune : tăiţei sau găluşte. Tăiţei nu aveam aşa că hai cu gălusca. Am sunat-o pe mama şi am început procesul de găluştilizare. Am înţeles tot până la „pui griş după ochi, simţi la mână”. Mamăăă, nu simt nimic, cum după ochi? Spune clar cât. S-a chinuit ea să explice, eu m-am chinuit să fac nişte gogoloaţe cu lingura şi le pun la fiert. Lemn. Piatră. Beton. „Mai trebuie lăsate să fiarbă”, îmi spun eu după o oră de fiert, „de aia sunt tari”. După o oră jumate o sun pe mama. Ea îmi spune că le pot arunca, eu închid bombănind singură că habar n-are ea de cum se fac şi o sun pe bunica. Nu îi spun cât au fiert, îmi spune să pun repede nişte apă rece în oală. Pun până aproape se umple oala să fiu sigură că se înmoaie. Supa devine apă chioară cu nişte chestii cât pumnul (am zis să fie mari să mă satur) fără formă şi extrem de tari. Mă sună mama să se asigure că bucătăria rezistă. Îi spun că structura blocului nu a avut de suferit dar că supa e compromisă. Mă întreabă cât de nasoală e situaţia, îi fac radiografia frigiderului, decide că e rău şi a doua zi îmi trimite bani de mâncare. De atunci fac supa numai cu tăiţei că nici acum nu înţeleg asta cu „după ochi, cât cuprinde, până devine aluat elastic, etc”
Am fost complexată două zile din cauza asta. M-a salvat colega de apartament care m-a chemat din cameră să mă întrebe de ce varza călită pe care a făcut-o ea nu seamănă cu cea de la mama ei de acasă. „Cu ce am greşit?”, se tot întreba. Merg în bucătărie şi constat că a tăiat varza ca pentru salată, a pus o mână în tigaia plină cu ulei încins şi a aşteptat să se prăjească. 😉 Atunci mi-am zis că e timpul să renunţ la complexe….
Ar mai fi dar m-am lungit. Vă las pe voi. Ce „păţanii” aveţi în bucătărie? Aţi păţit să se lase blatul când credeaţi că e totul în regulă? Dar să puneţi sare în loc de zahăr în crema de tort?

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

57 de răspunsuri la Dintre oale vă vorbesc…

  1. Bursucel zice:

    Potecuță, să știi că-mi place povestioara asta. Și provocarea, că m-ai pus la scotocit prin amintiri îndepărtate, zău… că povestea cu ouăle răs-răs-răscoapte n-are rost s-o spun. E un fel de rețetă de slăbire sau argument anti-măritiș. 😆

    Apreciază

  2. Hahahaahhah! Mie mi-e lene să scriu acum, dar am pățit și eu destule!

    Apreciază

  3. Bursucel zice:

    Uite, mie de mică îmi place să fac cadouri. Să radieze omul de bucurie, nu alta! Așa că prima amintire legată de bucătărie de-aici purcede.
    Avea mama o carte pe vremuri, specială pentru așa ocazii. Cu tortulețe, aperitive și te mai miri ce alte minuni menite să fure ochii la evenimente. Am ochit un ceva simplu de tot, un tort cu biscuiți, cremă de cacao, nucă și cognac… De toate erau în casă, inclusiv cognac-ul. N-o să-i uit nici numele (Drobeta îi zicea), nici sticla cubulețe! Efectul nu era de dat la o parte! Că bună-mi ieșise crema, de am făcut-o de 2 ori, fiindcă prea gustam din ea și eu, și soră-mea cu voioșie crescândă… 😎
    O oră mi-a luat pe ceas, că mă presa timpul și nu era vreme de pierdut. E drept că biscuiții erau prea muiați în siropul de zahăr și cognac, dar mă asigura cartea că se remediază trebușoara cu adăstatul în frigider timp de vreo oră. 😉
    Buun… aproape de 4 am pus tortulețul în frigider, temele erau făcute, curat în bucătărie și noi vesele nevoie mare așteptam să vină Mama. Auzisem de cu seară că avea de gând să-i facă tatei o surpriză – aniversau ziua în care se căsătoriseră doar!
    Și-a venit, biata de ea… doar că prea devreme, așa că am tras de ea și-am ținut-o departe de frigider, că tortulețul încă era cremos. Păi nu dai cadoul până nu e așa cum trebuie, nu? 🙄
    Și după ce i-am arătat temele, povestit ce era la școală, ce gândeam, cum colegul venise cu caietele pătate de untul din sandwich și cum l-a mai certat Tovarășa… ei, după toate astea n-am mai avut cum să-i tai accesul la frigider. Și trecuse și timp numai bun, cât să fie desăvârșită Surpriza.
    Să vezi tu cum a amuțit mama! 😯 Tortulețul era de vină. Și găurile din plafonul frigiderului… singura dovadă că îmi reușise manevra de închidere cu succes a ușii fără să sting lumânările de pe tort… 😐

    Apreciază

    • luciastroila zice:

      Bursucel, cu tine nu poate concura nimeni! :))

      Apreciază

      • Bursucel zice:

        Tare mi-ar plăcea să am concurență, că altminteri se duce pe apa sâmbetei excelența! Doamne ferește de plafonare! 😆

        Apreciază

        • luciastroila zice:

          :)))
          Cu ouăle am păţit-o şi eu odată. Am pus frumos la fiert într-un ibric şi m-am întors la computer că aveam ceva de lucru. Am uitat şi de mama ouălor, vă daţi seama. M-am trezit când pe geamul de la dormitor venea de afară un miros ciudat de răscopt şi din bucătărie se auzeau nişte pocnituri ciudate, de parcă cineva se gândise să facă o glumă proastă şi să-mi arunce petarde în casă în plină vară. Când am ajuns acolo într-un suflet bucătăria mea plutea într-un nor de fum şi ouăle vesele se apucaseră să pocnească precum floricelele de porumb şi gălbenuşul ajunsese prin nu ştiu ce minune direct lipit de tavan. Igricul a ajuns la gunoi şi de atunci nu am mai fiert ouă decât pentru maioneză şi numai cu ceasul în mână lângă ele.

          Apreciază

        • luciastroila zice:

          Ebricul, bineinţeles, nu cum am scris eu acolo :)))

          Apreciază

    • Vaiiiii! hahahahahahahahaa! Mooor de rââââs! Măi, Bursucel, ce surpriză frumoasă! 😀 😀 😀

      Apreciază

  4. Haioasă tare ucenicia ta în ale gastronomiei și deduc că acum ești o gospodină invidiată de vecine. Doar că mie îmi place și acum salata de boeuf, iar faptul că de mic copil tăiam legumele și carnea pentru ea, m-a făcut s-o apreciez și mai mult. Aș putea să-ți povestesc mai multe despre aventurile mele în ale gătitului, dar ar însemna să repet ce am scris deja pe blogul meu. Deci, s-ar chema plagiat! 🙂

    Apreciază

  5. luciastroila zice:

    Măi, am mai stricat şi eu mâncarea, că am prostul obicei de a mă apuca de zece treburi deodată+ nu degeaba era Mafalda femeie şi avea 10 maine. Eu voiam să demonstrez că se poate! Dar dezastre prea mari… Eram într-un an înainte de revelion. Abia ne mutasem în casă nouă, prin anii 2000 (când cu eclipsa totală de soare). Muncisem toată ziua să pregătesc tot felul de bunătăţi pentru masa de revelion. Am eu un fix – toată mâncarea, ca e pentru o masă ca e pentru o pomană întreagă, o fac într-o singură zi. Bun… pe seară, pe la 9 ce-mi zic? Ia să pun eu să fac şi o ciorbă de potroace, că e numai bună a doua zi, după o noapte cu tot felul de băuturi şi mâncăruri grele. Zis şi făcut. Pun ciorba pe foc, mă duc, fac o baie fierbinte şi odihnitoare, mă pregătesc ca orice om de primit musafiri şi ciorbiţa fierbea cuminte în bucătărie. Când era aproape gata şi eu aşteptam să apară musafirii, zic să pun în ciorbă şi nişte suc de roşii de la soacră-mea , că era acrişor şi numai bun. Numai că nu am calculat cum trebuie… sticla cu suc ţinută toată ziua în bucătărie, se agitase binişor şi în momentul în care am desfăcut dopul, sucul a explodat şi m-am trezit într-o secundă plină din cap până în picioare de pete roşii. Unde nu mai pui că tavanul şi pereţii, mobila toată erau tapetate în ton cu mine, cu picăţele roşii care mai mici, care mai mari, de ziceai că a dat pojarul cel mare în mine şi-n casă în acelaşi timp. Inutil să spun că m-au găsit musafirii râzând cu lacrimi şi spălând pereţii de albul cărora fusesem tare mândră inainte.

    Apreciază

  6. Eu în primii mei ”ani de singurătate” găteam tot felul de mâncăruri inventate de mine. Puneam totul în oală, după ochi (hai că nu e chiar așa de greu.) Prima mea mâncare a fost o ciorbă. Am și numit-o ”ciorbă cu de toate”. Numele spune ce conținea. Am pus morcovi, cartofi, țelină, ardei, mazăre, orez, usturoi, roșii, broccoli, sfeclă, am pus chiar și castraveți( nu întreba ce-a fost în capul meu). Ideea era să aibă legume. Cât mai multe legume că ”doar alea dau gust bun ciorbei”, vorba mamei. Dar bineînțeles că ciorba nu e ciorbă dacă nu are carne, așa că am pus și un ” ciolan dinăla mare maică”. Și-am pus eu ciorba mea la fiert. Și-am fiert-o 5 ore, în care mai adăugam din când în când niște apă și condimente după gust. Halal ciorbă mi-a ieșit și mie. Avea gust cu de toate dar numai gust de ciorbă nu avea. Și sărmana sor-mea, a trebuit să mănânce că altfel vai și amar de viața ei. Nu mai primea mâncare vreo săptămână.

    Slavă Domnului că odată cu trecerea timpului am învățat și eu să gătesc și acuma mă pot lăuda cu asta. Dar până la momentul laudelor am făcut și eu destule mâncăruri bune de Cartea Eșecurilor, mâncăruri de care nimeni din cei prezenți în casă nu au scăpat. Prima cină pe care i-am pregătit-o lui F. a fost de neuitat. Mă tot cicălea el că în aproape doi ani de când ne cunoaștem nu i-am gătit niciodată. Așa că m-am hotărât să-i pregătesc si eu o cină. Și ce e simplu și ușor de făcut? Friptura. Pregătesc carnea si legumele, le condimentez, le așez în tavă și la cuptor cu ele. Și acolo au și rămas pentru doua ore la foc nici prea mic, nici prea mare. Foc potrivit. Rezultatul a fost o friptura bine rumenită (arsă). Și-acuma ce să fac? Cum să-i spun că luăm cina în oraș pentru că eu am ars friptura? Orgoliul feminin, așa că l-am servit cu friptura magică pe care înainte am incercat să o ”repar” puțin. Și ca să vezi și tu cât de drăguț poate fi uneori un bărbat. A mâncat săracul de el până la ultima inghițitură. Acuma că mi-am amintit cred că ar trebui să-l întreb cât de rău s-a simțit după acea cină, pentru că sunt sigură că nu prea i-a priit bine. Subiect de discuție imediat.

    Potecuță, mulțumesc pentru acest articol minunat și pentru faptul că mi-ai amintit pățăniile mele în bucătărie, care nu sunt doar 2-3.

    Apreciază

  7. vax-albina zice:

    Îmi aminteşti de fiul meu, şcolar, care s-a gândit să ne facă o surpriză. A pus un pui la cuptor in tava cu mânere de ebonită. Mânere care s-au… topit. Şi cum ne miram noi cât de fraged e puiul, am descoperit că frecase pasărea cu bicarbonat de sodiu în loc de sare.

    Apreciază

  8. cosmisian zice:

    Nah ca apare si-un barbat cu experienta aici, la rubrica: Mancare de LUX ;)) Barbat fiind, mama mi-a spus ca mancare nu o face un barbat ci o femeie, asa ca acum imi face ea, iar cand o veni vremea sa…, tot o femeie o va face. Doar ca prin ’98 am cam plecat eu de-acasa si am spus ca ar cam trebui sa fac si eu mancare numaidecat, ca veneam pe la 16:00 de la lucru cu burta goala. Dar, ce sa fac? Am cautat o reteta intr-o revista naturista si am gasit una cu soia, pernitele alea, le stiti voi. Dar, eu nu stiam cum sunt alea, iar de avut, cu-atat mai putin. Ce sa fac? Am luat nota la operatiune si am inlocuit dupa aprecierea mea soia cu numaistiuce fel de carne, alte legume cu ce am gasit in casa. Multe nu erau. Fiebeau ele cum se cuvine si eu sa gust, ca aproape trebuia sa fie terminata ciorba. Dar, m-a pus si pe mine lingura sa gust direct din oala, asa ca m-am ars la limba de 2 zile n-am simtit gust de mancare. De atunci, oridecate ori gatesc, ca pe parcurs m-am perfectionat, gatesc cu stil si „dupa ochi, stii tu, dupa simt” ;)).
    Apoi, am fost in vizita in Ungaria la cunoscuti si mancarea fuse servita cu paine din mai stiu eu cate ingrediente, toate naturale. Hai, Coszmi, ca poti! Ajuns acasa (la Bucuresti prin 2003), ma apun de framantat, plasez masa uniformizata in cuptor si astept, o ora, verific cu un betisor, cruda. Mai trece o ora, doua si accept cu rusine ca nu mi-a iesit de data asta. Ea, painea era beton la suprafata, incredibil de aluatica la interior(nu avea miez, ci lava). Am aruncat-o prin tubul de colectare de deseuri de la etaj(nu locuiam la 4,5 ci mai sus). Pana jos am crezut ca am frant tubul respectiv. A sunat de parca am aruncat o piatra mare. Am mai facut si alte minunatii, dar am spus destul. ;))
    Oricum, Potecuta, nici eu nu am inteles faza” „dupa ochi, dupa simt…”.

    Apreciază

    • Tu te-ai „aruncat” direct la treburi grele văd. Pâine? Nu mi-ar ieşi nici cu fierbinţi rugăminţi. Şi oricum, ciorba aia a fist mai bună cu carne decât cu soia şi aşa cu limba arsă 😀

      Apreciază

  9. dordefemeie zice:

    Cea mai recenta isprava, acum vreo cateva zile. Am cumparat ghebe din piata (un soi de ciuperci pentru cine nu e din Moldova si deci nu stie), jumate sa le fierb si pun la congelator, jumate sa le gatesc. Jumatea de congelator pus in apa la fiert, cealalta cu ceapa si putin ulei, ca lasa oricum multa zeama, in alta oala. Am pus capacele pe oale, le-am pus pe foc si am plecat la calculator. Cand mi-a trecut prin cap ca totusi ar trebui sa vad ce se petrece prin bucatarie, surpriza, oala cu ghebe pentru congelator, daduse cam jumate pe dinafara, o mizerie de nedescris. Am sters cat am putut, am luat capacul, am pus din nou la fiert, fara ca sa ma uit macar in oala cealalalta, si… am plecat la calculator. Cand m-am intors, ghebele pentru congelator erau fierte, iar cele pentru gatit, pe care nu le-am verificat prima tura, prinse zdravan de oala. Noroc ca nu apucasem sa pun usturoiul … ca ce miros ar fi fost…. Dar le-am mutat in alta oala, am mai pus apa, usturoiul si pana la urma a iesit ceva… eu una am mancat.
    E doar un exemplu minor, ma pricep chiar mai bine de atat 🙂

    Apreciază

  10. Ana zice:

    Pai numai cine nu greseste , nu invata :lol:. Oricum , „faptele tale ” de vitejie si umorul cu care au fost povestite , m-au amuzat teribil….
    Nimeni nu s-a nascut invatat….asa ca perseveranta si experienta te vor ajuta , in timp , sa te perfectionezi. Apropos de galuste pentru supa : nici mie nu imi ies , desi am inteles , intr-un final , prin al patruzecilea deceniu de viata , ce inseamna „dupa ochi”. E o masura cumulativa si lasata la liberul arbitru al fiecaruia, dar cere multe cantitati de ingrediente aruncate , in timp , pentru a ajunge la notiunea asta a masuratorii 😀 😀 😀

    Apreciază

  11. Mugur zice:

    Și eu am avut experiențe eșuate! Țin minte un revelion la care mă angajasem că fac eu maioneza pentru o salată. Mă credeți când vă spun că am încercat de 5 ori și am eșuat de fiecare dată? Și am pretenția că știu să fac maioneză! Abia ultima dată am realizat eroarea. În acea casă nu exista nici o lingură de lemn, nici măcar una de inox! Am folosit una din lingurile acelea de fier, „spoite” cu cositor! Acesta a fost motivul nereușitei mele. În afară de acea situație, doar o singură dată mi s-a „tăiat” maioneza, atât cât să învăț cum se poate repara.
    Poate mai spun și altă dată pățanii, că nu a fost asta singura!

    Apreciază

    • Ohooooo! Felicitările mele! Eu mai dădeam greş cu maioneza până într-o zi când, pe un blog, am găsit o reţetă „minune” cu ou întreg. De atunci sunt regina maionezei. Nu se taie nici dacă o rogi frumos 😉

      Apreciază

      • Mugur zice:

        Iată o rețetă de care nu am auzit încă! Să-mi dai și mie putința de a o încerca!
        Și-ți mulțumesc pentru felicitări! Primesc și o floare?

        Apreciază

        • Garantez pentru ea. Se pune ulei într-un pahar de blender, oul întreg, sare, zeamă de lămâie, muştar şi se acoperă oul cu „cupa” de mixer. Nu mixer din acela normal, din ăla care are în capăt ca o cupă pentru îngheţată. Se mixează 3 minute şi rezultă o maioneză minunată.
          Se dau şi flori, cum să nu? 😀

          Apreciază

  12. Specialitatea mea pentru care am recunoastere internationala e „chestii mici si verzi”! Caci asa mi-au iesit odata niste prajiturele, acum vreo 10 ani si de atunci tot sunt tachinata! Orice desert fabulos as face imediat mi se reproseaza „degeaba, daca n-ai facut si chestii mici si verzi!” 🙂 Odata chiar m-am straduit sa repet reteta dar nu mi-a iesit, am ratat verdele-brotacel acela unic.

    Apreciază

  13. Aden zice:

    Cred că niciodată nu ne va ieşi ceva la fel de bun ”ca la mama acasă”. E important că ai încercat, totuşi, cu peripeţiile pe care le-ai avut. E un început.
    Momentan, bucătăria încă mi se pare un laborator în care îmi e interzis să intru. :))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s