Astenie. . .

Adoarme vara, iubire… şi-a aşezat tâmpla dreaptă la umbra dorului de tine şi a închis pleoapele peste tăceri. S-a mai alintat puţin aruncând peste lume cu simţiri şi le-a dăruit culori copiilor care pictau, pe frunze, frânturi de curcubeu. În ochii lor zâmbeau de drag doi îngeri rătăciţi, în ochii mei plângeau de dor două vise uitate. Am învăţat să te şoptesc în dimineţi, să te aştept în amiezile târzii şi să-ţi murmur numele, seara, în rugăciuni. Nu am ştiut să te strig sau, poate, mi s-au pierdut chemările dar te visam venind şi ştiam că-mi vei vedea surâsul ce-ţi însoţea fiecare răsărit.
Adoarme vara, iubire… îşi odihneşte tâmpa stângă la adăpostul unui suspin şi-şi împrăştie amintirile arămii peste întinderi. Dacă am putea vedea în fiecare frunză uscată un boboc de floare, ce primăvară minunată ne-ar legăna pe braţe! Undeva, departe, doi tineri îndrăgostiţi se joacă de-a mirii şi desenează în aer două cercuri  care vor rămâne, peste timp, martorii tăcuţi ai iubirii lor. Eu amestec albul cu negrul şi trasez liniile unor umbre îmbrăţişate.
Ne-adoarme vara, iubire . . . şi-a aplecat fruntea pe aripa unui vis şi-şi întinde braţele peste părerile de rău ca să poată adia a mirare începutul meu de toamnă. Se mută iubirile în case lăsând băncile pustii şi trubaduri fără noroc rătăcesc, speriaţi, prin ploi. Cupluri firave se frâng în sărutări mimate şi se mint că-s fericite dar privesc pe furiş drumul spre însingurare. Ce dulci amăgiri le-aduce înserarea!
Ne pleacă vara, iubire . . .  iar eu nu mai pot privi în sus. Ai închis tot seninul în ochii tăi şi nu mai am nici un colţ de cer. Am luat o picătură de albastru din curcubeul copiilor dar s-a amestecat cu ploaia şi nu-mi mai este de folos.
Dacă ştiam… îţi lăsam ochii mei, să-ţi ţină de cald şi să-ţi şoptească despre noi. Aşa, au rămas la mine să-şi plângă-n toamnă frunzele căzute…
Adoarme vara, iubire, ne-adoarme vara . . .