Rânduri pentru un erou…

Domnule Ştefan Iulian Săvulescu,

Nu vreau să par patetică încă de la primele cuvinte dar trebuie să vă spun că am lacrimi în ochi. Lacrimi sincere dar amestecate, dacă vreţi. Sunt lacrimi de emoţie şi de preţuire dar, trebuie să fiu sinceră, cele mai multe sunt amare şi gonesc peste amintiri ca să le trezească la viaţă. Văzând reportajul cu familia dumneavoastră, cu fetiţa care acum face primii paşi, au ieşit toate la suprafaţă şi se împletesc printre taste.
Tocmai aţi salvat o viaţă, domnule Săvulescu şi sunt convinsă că e un sentiment care nu se compară cu nimic altceva pe acest pământ. Nu oricui îi este dat să facă asta. Şi nu oricine ar fi fost în stare de asta. De aceea, mă înclin cu respect şi vă mulţumesc! Însă nu mă pot opri aici. Spuneaţi în reportaj că atunci când aţi luat bebeluşul în dinţi v-aţi gândit că ar putea fi fetiţa dumneavoastră. Nu, domnule, vă rog nu mai spuneţi asta! Fetiţa dumneavoastră era acasă şi … vă aştepta. Desigur, acum e mică şi nu înţelege dar o să crească teribil de repede şi atunci va simţi fiecare moment în care nu veţi fi acolo pentru că altcineva strigă după ajutor. Viaţa altcuiva depinde de curajul dumneavoastră. Nu puteţi rămâne indiferent, e drept. V-aţi asumat asta atunci când v-aţi ales meseria. Dar nu uitaţi nici o secundă că acasă, alte vieţi înfloresc fără să le vedeţi. Nu veţi putea alege, ştiu. Nu e drept ca cineva să vă pună să alegeţi. Dar faceţi cumva şi împărţiţi timpul în favoarea celor care nu vor putea găsi pe altcineva în locul dumneavoastră. Intraţi în foc pentru alţii dar nu-l lăsaţi să se aprindă pentru cei de acasă!
Am avut un tată „erou”. Nu scotea oamenii din flăcări dar i-a scos pe mulţi din ghearele morţii chiar dacă asta însemna să-şi depăşească sarcinile de serviciu. Şi el s-a gândit că puteam fi eu. Numai că nu am fost eu. Eu, fiica lui, eram acasă şi aşteptam să vină. Şi eram prea tânără ca să înţeleg că sunt situaţii în care, pentru omul în uniformă, meseria nu mai e doar o meserie. E un mod de viaţă şi atunci, cel din uniformă devine mai „OM” decât toţi ceilalţi la un loc. Dar eu îl aşteptam pe tata acasă … Numai că în timpul ăsta oamenii buni trebuiau apăraţi de cei răi, viaţa altor oameni sau fericirea şi liniştea lor depindeau de el. Şi a fost mereu acolo. Mereu „acolo” şi prea puţin „aici”. Şi-a riscat viaţa de mai multe ori ca să-i salveze pe alţii şi era împlinit atunci când o făcea. Dar cu ce preţ? Vă spun eu : un drapel şi câteva focuri de arme trase în aer. Atât! După zeci şi zeci de ani…
În cele trei zile cumplite mai mulţi oameni mi-au strâns timid mâna şi mi-au spus cât de mult i-a ajutat, cât bine le-a făcut. Dar eu nu puteam decât să mă gândesc că în timp ce îi ajuta pe ei, eu eram fără el. L-am iubit, îl iubesc şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am avut un tată ca el dar mândria nu-i putea lua locul durerii, domnule Săvulescu. Şi nu putea umple golul. M-a iubit mai mult decât aş putea explica, m-a adorat, dar în timp ce căuta cu disperare dreptatea altora, eu desfăceam cadourile de Crăciun.
Sunteţi erou pentru acel copil şi pentru părinţii lui, vă asigur de asta. Pentru jurnalişti aţi fost o ştire. Pentru toţi ceilalţi, „tânărul ăla de a coborât cu copilul în gură”. Tastaţi pe google „pompier erou” şi mă veţi înţelege. 4 rezultate cu „pompier erou condus pe ultimul drum” sau „pompier erou înmormântat cu onoruri militare”, trebuie să fie suficiente ca să înţelegeţi că cei de acasă au nevoie de un tată şi mai puţin de un erou. Pentru că, pentru lume,  în locul „eroului” pierdut apar mereu alţii, la fel de curajoşi şi demni de aplauze. În locul unui tată plecat, nimeni şi nimic nu poate pune altceva.
Salvaţi vieţi dar aveţi grijă ca, mai presus de orice,  să le salvaţi lor copilăria de la aşteptare.  Să nu ajungeţi să vă sărutaţi copiii numai când dorm!

Cu preţuire,
un fost copil care a avut un tată… şi mai apoi un erou…