Temeri pe poteci…

Am tooot amânat postarea asta din mai multe motive dar acum sunt pornită tare şi o scriu până nu-mi trece 😀 . Mai apare şi pe potecile mele câte o problemă „din viaţă” şi mă străduiesc să o rezolv până nu îmi invadează tot spaţiul. Nu îmi amintesc să vă fi spus până acum dar dacă mă bălbăi, îmi cer scuze. Potecuţei îi este foarte frică de câini. I-aş spune chiar fobie. Să vă explic şi spuneţi voi dacă e doar frică exagerată, fiţă de bulevard sau e nevoie de o vizită la psiholog. Se presupune că merg liniştită pe stradă cu gândurile mele paşnice şi în faţa mea apar doi-trei câini vagabonzi. Ori latră ori nu latră, eu înţepenesc. În secunda doi îmi transpiră palmele, picioarele se transformă în gelatină, mă albesc şi mi se face rău. Pe cuvânt de potecuţă că nu exagerez. Mi se face rău de frică. Totul a pornit într-o dimineaţă de vară în care mergeam spre serviciu. Pentru că pe trotuarul pe care am vrut să merg am văzut dormind doi câini şi nu am vrut să îi deranjez, am ales trotuarul celălalt. La un moment dat a trecut o maşină, ei s-au aruncat la roţile ei dar pentru că au ratat-o, s-au orientat spre mine. Problema e că au mai chemat doi prieteni în ajutor şi uite aşa, m-am văzut înconjurată de dulăi care îmi arătau ameninţător colţii. Am făcut trei paşi în spate dar nu am văzut bordura, mi-am sucit piciorul şi m-am lăţit peste gardul viu care înconjura blocul. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat în următoarele zeci de secunde dar la un moment dat, ca la un semn, s-au oprit toţi din lătrat în acelaşi timp, mi-au întors spatele şi au plecat fără să guste din mine. Nici înainte de acest episod nu pot spune că intram vitează printre ei dar de atunci mi se întâmplă ce v-am spus, ajung la un pas de leşin când îmi apar câini în faţă.
Vacanţele de vară le-am petrecut la ţară, bunicii mei aveau câine, vecinii la fel aşa că nu sunt nici picată de pe lună, asta fiind o posibilă explicaţie. Să nu mă înţelegeţi greşit. Îmi plac animalele şi le iubesc. Îmi plac şi câinii atât timp cât mă simt în siguranţă în preajma lor. Şi ştiu şi varianta cum că ei simt atunci când ţi-e frică, că eman nu ştiu ce şi ei, sărăcuţii, mă percep ca pe o ameninţare şi reacţionează ca atare. Da, ştiu şi asta. Acum când vă scriu sunt conştientă de asta şi de faptul că ar trebui să mă controlez. Dar ce fac că dacă ies afară şi apar doi câini, râmân fără aer şi aproape cad în stradă? Asta cum se mai controlează? Cum să mă educ ca să scap de asta? 🙄 Credeţi-mă nu e deloc comod! Şi, cu riscul de a mă „acuza” ca fiind lipsită de modestie, nici om rău nu sunt. Mi s-a spus că ei îi latră sau muşcă numai pe oamenii răi sau pe cei care le invadează teritoriul. Păi dacă e aşa, ar trebui să mă mut pe Lună că teritoriul lor e peste tot.
Şi acum adevăratul motiv pentru care vă scriu. Pe strada unde lucrez, locuieşte o stimată doamnă care are un câine lup. Drăguţ foc atunci când mă latră de după poartă. De ceva timp însă, în special seara, latră din faţa porţii. I s-a spus frumos că nu e ok, că noi trecem pe acolo la ore la care  nu prea mai e nimeni în prejmă şi  fost rugată la fel de frumos să nu-l mai ţină afară. A spus că vede ce face. A doua oară când i s-a spus a răspuns nervoasă că nu are ce să-i facă dacă noaptea sare poarta şi stă pe stradă. 👿
Aveţi soluţii? Nu aş vrea să-i fac rău dar nici eu nu m-aş vedea cină pentru dulăul ei. Există o lege în sensul ăsta? Se face undeva o reclamaţie, măcar un avertisment să primească dacă rugată frumos mai avea puţin şi ne lua la bătaie?
Ce să fac?
Dar de frică cum să scap?