Poveste cu final deschis…

Spuneam aici că aş vrea ca, pe potecuţe, zilele de marţi să fie dedicate poveştilor şi vă invitam şi pe voi la umbra unui dor să… ne povestim.
Pentru astăzi am o povestioară simplă, fără a avea pretenţia de a fi încadrată în categoria celor demne de a fi spuse mai departe. O poveste fără prinţi, balauri sau fete de împărat.

Povestea începe într-o zi de luni, la ora 13 şi puţin. De bucurie că ghemotocul ivit în lume era fetiţă, aşa cum au dorit, s-a încins petrecere mare la care toţi mesenii închinau în cinstea ei şi rugau ursitoarele să fie darnice, să-i facă drumul lin prin viaţă. I s-a spus că nu plângea decât atunci când o durea. Şi că, deşi pentru orice părinte plânsul copilului e motiv de îngrijorare, pentru ei era cu atât mai mult.
Prima dată i-a fost frică de „cotoroanţă” chiar dacă nu înţelegea de ce ar veni tocmai la ea. Părinţii nu i-au vorbit niciodată de „bau-bau” sau alte „personaje” care i-ar putea determina pe copii să fie cuminţi dar a avut grijă o vecină să-i spună că se ascunde în parcul din faţa blocului. Şi s-a temut pentru prima dată în viaţă. A aflat apoi că unde există vrăjitoare există şi o zână bună, unde sunt zmei sunt şi feciori de împărat care se luptă cu ei şi credea că şi pe cotoroanţă o va opri cineva înainte să ajungă la ea.
A cunoscut apoi o frică teribilă de apă. Tatăl ei a vrut să o ajute şi a înscris-o la cursuri de înot. Erau cele mai groaznice momente, cele în care autobuzul şcolii o ducea spre bazin. Credea că e obligaţia ei să facă asta şi nu putea spune nimănui că o chinuiau acele zile. Într-o zi a venit tatăl ei lângă bazin şi văzându-l acolo, un impus ciudat a făcut să reuşească să înoate puţin. Dar simţea frica în toată fiinţa ei. El i-a spus că e mândru de ea, ea a pierdut curajul de a spune cât de mult se chinuie. La foarte scurt timp după aceea, un copil mai mare din vecini, ştiind că ea face cursuri de înot, a luat-o pe sus şi a aruncat-o în râul lângă care se jucau atunci când mergeau la bunici. Puţin a lipsit să fie aceea ultima zi a vieţii ei. Atunci au înţeles cu toţii cât de mare era spaima ei şi nu au mai insistat.
Frica de a nu dezamăgi, s-a instalat comod în clasa a V-a. Profesorul ei de matematică, un tip violent verbal şi nu numai, o făcea să tremure de cum intra pe uşă. Nu era ea nici foarte talentată la materia asta dar ţipetele lui o făceau repede să-şi piardă concentrarea. Teza a venit cu o notă mică şi îşi aminteşte şi acum privirea tatălui… Nu ştiu cât a înţeles atunci că învaţă pentru ea sau pentru a nu mai vedea niciodată ce văzuse în ochii lui atunci. Teama asta a prins, în timp, şi alte nuanţe, alt contur şi uneori îi mai dă târcoale. Există în viaţa ei câteva persoane pe care le preţuieşte, câteva pe care iubeşte, câteva pe care le admiră. Frica de a nu dezamăgi o face uneori să închidă în ea cuvinte care, rostite, ar face-o să treacă mai uşor peste inevitabilele piedici care ne apar tuturor în cale.
A cunoscut frica de pierdere. Pierdere irecuperabilă. Nu trecuse prin mari decepţii, nici problemele nu au lovit-o foarte tare până când a văzut că, într-o singură clipă, se poate pierde o viaţă. Teribil de tare a lovit-o, groaznică lecţie de viaţă! Şi frica asta i-a acaparat sufletul, nu o mai lasă în pace şi uneori o seacă de puteri. Dar o şi ajută să-i protejeze pe cei dragi inimii ei. Nu vrea să-i amărască pentru că asta a făcut înainte de clipa aceea… a fost egoistă. S-a plâns de problemele ei fără să ştie că e ultima discuţie. Se întreabă şi acum dacă nu cumva ar fi trebuit să tacă. Să tacă şi să asculte… Dar a învaţat. Şi acum ascultă mai mult şi nu se plânge mai deloc.
Crede şi acum în forţa binelui şi e convinsă că, pentru fiecare zmeu, există undeva un cal năzdrăvan pregătit să ducă feciorul de împărat la lupta cu buzdugane fermecate.
A învăţat să-şi învingă multe dintre temeri dar, uneori, are nevoie să-şi adăpostească sufletul la umbra unor poteci de dor…

Vă doresc o seară de poveste!

Publicitate