Om la apă. Sau scurt tratat de scufundări

M-am convins că o zi care începe prost nu are cum să se termine decât foarte prost. Aşa trebuie să fie, altfel se dă peste cap ordinea în Univers şi nu pot eu face excepţie. Cred că planetele şi-au propus să se alinieze fix în ciuda mea şi au dat ceva şpagă şi pe la ascendent că prea au mers toate pe dos şi prea au făcut astrele echilibristică pe coarda sensibilă a nervilor mei.  Să le luăm pe rând : ieri dimineaţă am pus într-o cană cafeaua rămasă în filtru şi am introdus-o cu mare grijă în cuptorul cu microunde. Da, ştiu, urât din partea mea dar promit că nu mai fac. Dupa 40 de secunde „tic, tic, tiiic”, m-a strigat cuptorul că şi-a făcut treaba. Deschid uşa şi intru în panică. Din cuptor ieşeau aburi. Nu-mi spuneţi că era fum că nu vreau să înfrunt un adevăr atât de crud. Mă amăgesc că erau aburi. Cana rece, cafeaua rece. Pun mâna pe cuptor : încins. Dar încins, nu aşa… Mi-am amintit de toate filmele în care am văzut cuptoare explodând şi am intrat iar în panică. L-am scos din priză şi scos a rămas că mi-e frică şi să trec pe lângă el, mă aştept să mă tragă înăuntru şi să mă rumească puţin pe o parte. Am băut cafeua rece ceea ce mi-a dat o stare de „ciufuţenie” destul de accentuată.
Am început munca, cu o plăcere de nedescris, într-o căldură greu de suportat. Nu insist şi nu vă descriu cum au trecut cele 8 ore pentru că, aşa cum spuneam, a domnit peste tot o plăcere de nedescris. 😀 Înainte cu 10 minute de ora la care aş fi scăpat de … da, plăcerea de nedescris, am vrut să ies afară la ultima ţigară. Şi primul pas făcut în afara biroului, pe coridor,  m-a făcut să simt aşa…un dulce fior de răcoare. Al doilea pas la fel, ba parcă şi mai intens fuse fioru’. Am realizat imediat că în ciuda senzaţiei de bine pe care o simţeam eu, nici desculţă nu sunt, nici la mare n-am ajuns, deci nu e în regulă să simt apă rece. Când am aprins lumina, panica de dimineaţă a revenit. Apăăăăăă cât am putut eu cuprinde cu ochişorii. 🙄 Chiar dacă, teoretic, faptul că eram cu picioarele în apă ar fi trebuit să-mi ajute neuronii să facă repede conexiunile, practic… canci!, nu gândeam nimic. Eram pusă pe pauză în timp ce natura îşi vedea liniştită de treabă. Şi apa la fel. Undeva într-un colţişor, un cablu timid a început să facă pluta pe spate şi ăla a fost momentul care m-a trezit din amorţeală. Buuun, să respirăm, sunt înconjurată de apă printre cabluri, nu ştiu de unde apă, nu ştiu de unde cabluri, nu ştiu ce caut eu în viaţa mea dar trebuie să fac ceva. Ce? 🙄 Să opresc apa, corect! De unde vine? După debit aş spune că din munţii Pădurea Negră dar mai bine să mă documentez. Am deschis uşa la baie şi am rămas mută de admiraţie. În faţa mea, o fântână arteziană în miniatură se desfăşura nestigherită, împrăştiind nisip şi bucăţi din hârtia igienică aşezată corespunzător pe suport. Un peisaj de vis. La naiba!, şi mie îmi trebuie concediu în destinaţii exotice când am aici asemenea privelişti pentru care alţii ar da bani grei. Şi eu, nu numai că nu dau bani, ba chiar îi primesc la final de lună. Nu ştiam ce să fac mai întâi : să scot apa din baie, să scot apa ieşită pe coridor sau să mă aşez comod şi să admir în continuare că doar nu am în fiecare zi ocazia să văd aşa frumuseţe.
Ce s-a întâmplat? Păi s-a întâmplat că a  plouat scurt dar hotărât, undeva s-a înfundat ceva, nu am înţeles ce, şi toată apa din canal a ţâşnit în baie şi din baie afară. Şi pentru că eu munceam cu ….aţi ghicit, o plăcere de nedescris, habar nu aveam ce se petrecea dincolo de uşa după care m-am baricadat. Şi pentru că eram singură la ora aia pe acolo, ghiciţi cine stătea la ora 23 cu picioarele în apă, cu găleţi şi mop şi cârpe şi atentă la fiecare mişcare să nu ajungă Doamne fereşte! alimentată cu nişte curent? Mda… eu eram! În toată splendoarea mea….
M-am gândit cu multă indulgenţă la cuptorul meu drag şi i-am cerut scuze în gând pentru că l-am bănuit de intenţii criminale.
Amărâtă, obosită şi cu apă peste tot, am urcat în taxi cu gândul că scurta călătorie până acasă, luminile oraşului şi liniştea nopţii, mă vor ajuta măcar să îmi trag sufletul. Ete na, ce fiţe am şi eu. De cum am dat bună seara, taximetristul a început, asemeni unui naufragiat care nu a mai văzut picior de om, să vorbească şi să vorbească… Aveam senzaţia că spune 5 cuvinte în unul singur, atât de mult şi de repede vorbea. Am înţeles că i se stricase aparatul de taxat şi nu se poate repara noaptea pentru că nu au serviciu nonstop şi nu-l poate schimba că nu are voie şi cum să taxeze el clienţii aşa şi ce se face el că nu se poate în halul ăsta şi ce oameni domne’ şi ceva cu Mircea cel Bătrân şi Andreea Marin dar am pierdut esenţa. A mai zis şi de Putin şi Viorica de la Clejani dar nu am înţeles care-i legătura şi, ruşinată pentru lipsa de cultură generală care mă caracteriza la ora aia, am coborât şi mai amărâtă, direct cu picioarele în baltă. Cred că au anunţat prin staţie unde se află cea mai mare baltă din judeţ şi fix acolo a oprit să nu o rateze. Şi eu fix pe partea aia am coborât că doar nu sunt fraieră să nu o testez.
În ciuda tuturor vicisitudinilor, am ajuns acasă cu gândul la un duş fierbinte şi la un somn adânc. Intru în baie, dau drumul la apă şi încep să fredonez ceva aşteptând să se încălzească. Am terminat prima strofă şi apa tot rece era. Am crezut că se ţine tare, că nu e înduioşată de repertoriul meu şi am schimbat melodia dar atitudinea ei nu s-a schimbat. Am invocat toţi sfinţişorii aş fi făcut şi un dans al ploii în jurul duşului dacă nu mi-ar fi fost frică de un plonjon spectaculos direct în cap. Curent am? Am că mă văd. Gaz am? 🙄 Pentru răspunsul corect trebuie să mă deplasez în bucătărie. *#$^&* ei de treabă. Când am ajuns la uşa bucătăriei am văzut că centrala făcea furori cu toate beculeţele aprinse. Unul mai mititel pâlpâia ameninţător. Apa rece de la picioare şi apoi aia care mi-a căzut în cap de la duş şi-a făcut efectul şi am înţeles că sunt un geniu în devenire capabilă să pun diagnostic : a scăzut presiunea şi e nevoie de o doză de şoc. Cine stătea la ora 1 cu patentul în mână meşterind la centrală? Mda, eu. În aceeaşi mare splendoare.
Despre faptul că atunci când în sfârşit am ajuns în pat şi am realizat că în blocul din faţă e mare chef mare şi muzica îmi urlă în timpane, nu vă mai spun, am mulţumit în gând divinităţii că sunt nevătămată, am pus perna pe cap şi iată-mă după 3 ore de somn resetată şi resemnată. Dar la fel de spendidă 😀
Şi totuşi, de la cafea cred că mi se trage…. Ascendentul meu o preferă caldă şi s-a nervozat că nu l-am tratat corespunzător.