Telefon stingher

Bună seara, iubire! Te-am sunat  să-ţi spun că…. de fapt nu vreau să-ţi spun nimic. Vreau să-ţi tac şi să ascult. Să Te ascult. Sau, mai bine, să ne ascultăm tăcând. Să fie astea momentele noastre din noapte. Singurele… Câteva clipe în care nu ne spunem nimic şi totuşi ne ascultăm. Da, ştiu iubire… prea multe repetiţii. Şi prea simplu ca să mai aibă vreun sens ce spun. Dar e noapte, iubire, cine să mă audă?  Iar tu… tu poţi înţelege ca nimeni altul. Alo, iubire, mă auzi? E târziu şi simt că mă pierd uşor în fumul de ţigară care mă învăluie. E atât de multă linişte în jurul meu… Da, o să-l citesc pe Blaga după ce închid, acum şi aici o să-l înţeleg mai bine. Îmi port viciile prin noapte şi mă agăţ de rimele poetului, e şi asta o metodă de-a evada din strânsoarea gândurilor. Mi-e frică, iubire! Mi-e frig şi mi-e noapte, mi-e pustiu şi mi-e dor…
Ce noapte frumoasă, iubire!  Şi câte vise se ţes acum… Mă gândesc la cei care au uitat să viseze, ce fac ei acum? Ce-şi spun oare cei care nu-şi mai vorbesc? Pe ei cu siguranţă îi doare mai tare, singurătatea în doi e mai greu de suportat. Eu împart un ceai cu tăcerea şi cu noaptea asta în care mă caut şi în care-mi taci aşa cum te-am rugat.
Alo, iubire, mă auzi? Aprind ultima ţigară şi încep să împart la doi. Am nevoie de un partaj corect aşa că îmi iau minciuna şi-mi las toate adevărurile. Dureroase dar, fiind ale mele, au un strop de dulceaţă care le face mai uşor de acceptat. Îmi las răsărituri şi îmi iau apusuri. Între „-” şi „:” ascund  dorul şi în final voi reuşi cumva să pun şi semnul „=”, trebuie să existe undeva un echilibru.
Se face tot mai târziu, iubire! Şi încep să mă mint că e bine, o să închid acum.
Ce mult mi-ai tăcut, iubire… Alo…mă auzi? Ai închis deja?
Ah, nici nu mi-ai răspuns…
Noapte bună, iubire!