Marţea de poveste

Ieri am fost mahmură. Şi nostalgică. Am intrat aici, am aerisit, am pregătit ceva dulce să vă întâmpin frumos dar mi-au fugit ideile. Cafeaua a dat în foc, prăjitura s-a ars în cuptor, berea s-a încălzit pentru că s-a luat curentul. Aşa că am renunţat. Azi dimineaţă m-am trezit cu „Marţea de poveste” în cap. Habar nu am dacă am visat ceva legat de asta sau dacă am auzit-o undeva şi subconştientul meu are chef de glume. De aceea vă rog!, în cazul în care mai există pe undeva pe bloguri o zi a săptămânii „de poveste”, să mă trageţi de mânecă pentru că nu vreau să fiu acuzată de „furt intelectual”. Măcar de-ar fi aşa 🙄 . Ce vreau eu cu asta? Păi mă gândesc să vă spun poveşti în fiecare zi de marţi. Poveşti de viaţă, auzite sau trăite, citite sau văzute, poveşti ale unor locuri dragi mie. Asta în cazul în care nu abandonez la start. 😀 Aş vrea să fie, pentru mine, un fel Miercurea fără cuvinte  . Dacă vreţi să-mi povestiţi şi voi, taaaare m-aş bucura pentru că poveştile îmi plac de mor. Buuuun. Şi pentru că zilele astea am găsit în bibliotecă, cartea satului bunicilor mei şi pentru că acolo mi-am petrecut vacanţele de vară deci o mare parte din sufletul meu încă zburdă pe acele dealuri, povestea de azi e de acolo, din cartea satului, scrisă de preotul de atunci în anul 1937. Am ales una cu un final mai puţin tragic pentru că nu vreau să vă întristez din prima zi a acestei serii. Sunt multe legende ale locurilor din sat dar cele mai multe au finaluri menite să dea fiori. Azi vă scutesc.

„Muchea Lacului”

Se zice că mai demult, în direcţia opusă satului, dincolo de vale, în locul numit „Curechi”, unde îţi pasc sătenii vitele, era un lac adânc şi cu apă limpede ca cristalul. Pe vremea aceia tăiau doi oameni bătrâni : Stan şi Raveca, cari aveau un fecior, ca de 19 ani şi era frumos minune mare. Lisandru, că aşa îl chema pe feciorul lor, mergea cu vitele la păşune şi în toată ziua trecea pe lângă lac. Cică în lacul acela, uitasem să vă spun, locuia o zână dar nu se prea arăta oamenilor. Ea începuse să-l îndăgească pe Lisandru şi-şi puse gândul să-l răpească. Odată când şedea Lisandru pe muche dea amiazi îl apucă somnul. Îşi puse ţundra sub cap, se întinse pe iarbă lângă un mesteacăn şi adormi. Când era mai adâncit în somn, zăna ieşi din lac îl privi şi se aplecă să-i sărute părul inelat. Lisandru tresări…stănse în mănă o şuviţă de păr iar zăna iute ca gândul fugi şi se cufundă în lac.
A doua zi, tot pe vremea aceia, soarele dogorea ca un cuptor şi cucul amuţise. Zâna trimise un vânt călduţ, molatic şi lin ca să-l adoarmă. Când ajunse Lisandru la marginea lacului, iată că ieţi din apă un castel ocolit de trandafiri. Când văzuse băiatul minunea iaca zise „Zână frumoasă, du-mă şi pe mine în castelul tău”. Odată intrat acolo, castelul s-a cufundat şi a fost tot acoperit de apa liniştită.
A doua zi, Raveca, mama băiatului, plecă să-şi caute feciorul, trecând dealuri şi păraie. Lângă un pârău auzi cântânt o pasăre frumoasă „Pasăre bună şi frumoasă, nu mi-ai văzut feciorul?”. „Ba l-am văzut dormind colea deasupra lacului”. Femeia grăbi şi ajunse la lac. Print tufişurile din apropiere fluerau melancolic sturzii şi mierlele. Boii rumegau sătui. „Paicule şi Fiscule, unde-i Lisandru meu?” „Hăi, stăpână, a venit zăna lacului şi l-a tras în apă”.
Femeia chemă atunci zăna şi o rugă cu lacrimi amare să-i dea feciorul înapoi dar apa nici nu se mişca în lac. A plâns ea, s-a văitat zile la rând dar zâna nu a mai ieşit. Atunci femeia a început să blesteme „apa să-ţi sece până-ntr-un strop şi prăpastie seacă să se aleagă de împărăţia ta! Nici picior de om, nici glas de pasăre să nu mai străbată în întunericul prăpastiei!”. A fost ascultată. Abia a plecat femeia că lacul s-a prefăcut în râpă mare.
Azi, de la câţiva kilometri depărtare, vezi o râpă albă, văroasă, ca o rană deschisă în pământ. E Muchea Lacului….

Şi da, noi fetele, după ce am auzit povestea de la bunici sau străbunici, speram ca la de Muchea Lacului să vină o zână la braţ cu un fecior… 😀

Şi pentru că nu mă pot abţine, tot din cartea satului, vă las o „probă de limbă” pentru amuzament. Şi nu numai. Dacă îmi mai scapă câte un astfel de cuvânt, să ştiţi de unde mi se trage :
„Dă-i la copchil o ţâr de chită să plece la işcoală iar la sclugă bagă-i un dărab de sclănină şi-l dereaptă la ghie. Babu o jgherat la ghite de a cărligat caru”
Şi preferata mea : mâncă nyelu la iarbă ca la nyere”! 😉

S-aveţi o zi de poveste!

Publicitate