Hei, suflete! Mă auzi? Hai să terminăm odată jocul ăsta fără rost şi să punem lucrurile la punct. Suflete, mă asculţi? Până când vrei să ne prefacem că nu ne vedem? Hai, întoarce-te puţin spre mine, nu-mi place să vorbesc unei stane de piatră. Ce vrei să îţi spun ca să îţi atrag atenţia? Am dat-o-n bară, nu-i aşa? Vezi tu, suflete, nici mie nu mi-a spus nimeni nimic despre asta. Nu mi s-a povestit niciodată despre dureri, piedici, dezamăgiri sau tristeţi şi nu am ştiut să te apăr de ele. Nu a avut cine să mă înveţe cum să te protejez. Mă poţi ierta pentru asta? Suflete? Dacă vrei, o să iau întreaga vină asupra mea. Dar şi tu… De ce eşti atât de blând, atât de bun şi cald şi vibrezi neîncetat? Suflete, de ce simţi tu atât de mult? De ce îmi aduci atât de uşor lacrimi în ochi? Crezi că îi pasă lumii de fragilitatea ta? Nu, suflete, nu-i mai pasă nimănui.
Îţi aminteşti câte ne spuneam când eram copii? Câte jocuri inventam şi cât de bine ne era? Ce s-a întâmplat cu noi de atunci? Unde ne-am pierdut? Nu, te rog, mai bine nu-mi răspunde. Hai, dă-mi mâna suflete şi să ne iertăm. Tu să mă ierţi pentru că nu am ştiut cum să te feresc de toate câte…. Eu te-am iertat pentru că mereu vrei să aduni în tine toate durerile acestei lumi. Să le duci tu, să-i vezi pe alţii fericiţi.
Ce spui? S-a vărsat vinul pe covor? Nu, nu voi şterge. E singura pată de culoare care răzbeşte în gri-ul din jur. Suflete, dincolo de ziduri e Viaţă! Mergem şi noi? Bine, înainte vom dansa, facem cum vrei tu. Eu am uitat versurile, de data asta îmi cânţi tu. Vezi ce bine ne e împreună? De ce nu învăţăm noi că, aşa micuţi cum suntem amândoi, trebuie să ne fim mereu aproape?
Suflete, mi-ai lipsit…
Treaba asta cu sufletelul e grea ,rau! ‘Geaba te dai de ceasul mortii , ca are propriul orgoliu si un infam si infinit egoism…nu se gandeste decat la sie insusi si cu greu se potoleste! Chestie de chimie , honey! Asa ca lasa-l sa-si faca damblaua si da-i in cap cu schimbarile de peisaj….asta il sperie si il face sa taca ,dracului, din gura.Asculta la o hoasca batrana ca mine! 😉
Mno , sa aud ca ai trecut dincolo de zid , bine? 😀
ApreciazăApreciază
Mama ei de chimie. În clasa a IX-a am fost la un pas să-mi dau întâlnire cu profa, în toamnă. M-am pus pe tocit şi am scăpat cu bine. În clasa a XII-a aveam media 10 şi am crezut că suntem prietene. Şi ea ce face acum? După 150 de ani de atunci se răzbună în halul ăsta? Ştiam eu că e mai pervesă decât geometria dar am tot sperat la o minune…
ApreciazăApreciază
Speri degeaba….pana nu se duce totul din creier si nu se alimenteaza cu endorfine , isi face de cap si te baga ,ca intr-un montagne-russe , ba in Iad , ba in Rai! Depinde de tine unde alegi sa ramai mai mult…si cate endorfine alegi sa „halesti” zilnic 😉
Deocamdata e mai greut , dar nu imposibil.Totul tine de vointa si de dorinta de a merge mai departe!
ApreciazăApreciază
Auch! Mai e de stat…
ApreciazăApreciază
Eu zic ca organismul uman este unul dintre cele mai miraculoase si fenomenale creatii ale naturii si ca , in milenii de evolutie , a reusit sa ajunga la performanta de a se putea adapta oricarei situatii si oricarui scenariu de viata….Ca este mai devreme sau mai tarziu , repet , depinde de fiecare in parte ce alege sa faca! 🙂
De cele mai multe ori se pliaza , totul , asa bine pe vorba „tot raul spre bine”. Pentru ca nimic nu este intamplator si totul are un rost.
ApreciazăApreciază
„O să treci mai departe, asta e în firea lucrurilor… Doar nu uita să trăiești, să zâmbești. Și nu te izola!” Așa mi-a zis mie cineva, când anul trecut era pe sfârșite.
Nu-i simplu deloc, știu asta prea bine… Trebuie să numeri cu răbdare răsărituri și apusuri. 🙂
ApreciazăApreciază
Înţelepte sfaturi. Dar…
ApreciazăApreciază
Nu-i așa?
Lasă lucrurile să curgă…
ApreciazăApreciază
Nu am de ales
ApreciazăApreciază
Emotionant ! 🙂
O zi dulce!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Eda! Şi ţie!!!!
ApreciazăApreciază
Multumesc mult…
Am gasit acest articol superb la tine si deja a inceput sa mi se schimbe ziua, chiar daca incepe sa se lase seara… Frumos, foarte frumos! 😉
ApreciazăApreciază
Drăguţă ca de obicei!
ApreciazăApreciază
Multumesc!
ApreciazăApreciază
Foarte frumos si plin de sensibilitate, in timp or sa apara si alte pete de culoare…pana atunci curaj si rabdare
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, draga mea!
ApreciazăApreciază
Pingback: Scrisoare de intenție | Hipertensiv
vorba.. cîntecului : RISE & SHINE ! 🙂
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
Eu stau totdeauna alături de sufletul meu! Chiar și atunci când ne certăm! Căci suntem buni prieteni. Cine să-mi ia apărarea, dacă nu sufletul meu? Cui să mă confesez? Cui să-i spun amarul? Doar el mă poate alina!
ApreciazăApreciază
Asta am făcut şi eu. Dar l-am rănit tare, tare. Şi e amărât… O să ne împăcăm noi… trebuie! Fără el nu aş mai fi eu…
ApreciazăApreciază
Supărările dintre prieteni trec repede și nu lasă urme, atunci când motivul nu este capital!
ApreciazăApreciază
De obicei el cedează primul… de aia se şi numeşte suflet, nu? O să fie bine sau …cumva o să fie…
ApreciazăApreciază
Nu vreau să te supăr cu ceva, dar se spune că cel deștept cedează! Ar trebui să avem mai multă încredere în sufletul nostru! Cel mai ades, sufletul meu a avut dreptate, așa că a trebuit să mă plec în fața lui!
ApreciazăApreciază
Nu, nu e loc de (alte) supărări. Aşa e… o să ţin cont de asta!
ApreciazăApreciază
Draga mea, un singur sfat: http://indiferentlianac.wordpress.com/2013/01/25/what-do-you-do-when-you-fail/
Dar, ai grija de sufletul tau !
ApreciazăApreciază
Foarte bun sfatul tău! Îţi mulţumesc!
Şi tu de al tău!
ApreciazăApreciază
Chestia asta cu dialogul dintre suflet si creier am practicat-o si eu.. in final creierul a castigat batalia. BRAVO lui… asa crede el creierul, sufletul meu este mai cuminte in urma dialogului si doar se infioara cand vede frumusete ( in cuvinte simple, gesturi minuscule, lucruri mici ) nu se mai arunca cu capul inainte… macar sufletul a invatat ceva… crede sufletul ca a invatat. ADEVARUL este ca imi pierd capul de fiecare data cand cineva imi atinge sufletul… Creier slab… Si nu prea…
ApreciazăApreciază
Ador comentariul tău!!!! L-aş pune undeva mai la vedere dar încă îmi prind urechile la setări…
Nu e aşa simplu cu sufletul ăsta…. Ohoo, de câte ori am crezut că l-am „potolit”, că şi-a învăţat lecţia… Nuuu, tot pe a lui o ţine. La fel de mult se înfioară…
ApreciazăApreciază
Nu e comentariu… e chiar sufletul meu nebun de dor… si e timid inca… asa ca te rog nu il arata inca…
ApreciazăApreciază
Şi al tău…. ? Sufletul meu mă tot trage de mânecă şi-mi urlă „vezi, vezi că nu sunt eu singurul? Aşa că nu mă mai certa…” . Of, of!
ApreciazăApreciază
Si al meu … de aceea ti-am deschis usa… eu te-am gasit ieri din intamplare, in timp ce asteptam o postare … o astept de vreo saptamana dar nu apare … sufletul imi e in ,,delir,,( Ana Blandiana)
ApreciazăApreciază
Ufff! Ce pot face pentru tine să fie mai uşoară aşteptarea? Merită să aştepţi? Ţin pumnii
ApreciazăApreciază
Nu merita mai nimic si ma plictiseste asteptarea, si monologul, si orgoliul, si rautatea… asa ca merg pe poteci…
ApreciazăApreciază
Oricând vrei tu…. îmi place să cred că e aer curat aici…
ApreciazăApreciază