În oglindă

Hei, suflete! Mă auzi? Hai să terminăm odată jocul ăsta fără rost şi să punem lucrurile la punct. Suflete, mă asculţi? Până când vrei să ne prefacem că nu ne vedem? Hai, întoarce-te puţin spre mine, nu-mi place să vorbesc unei stane de piatră. Ce vrei să îţi spun ca să îţi atrag atenţia? Am dat-o-n bară, nu-i aşa? Vezi tu, suflete, nici mie nu mi-a spus nimeni nimic despre asta. Nu mi s-a povestit niciodată despre dureri, piedici, dezamăgiri sau tristeţi şi nu am ştiut să te apăr de ele. Nu a avut cine să mă înveţe cum să te protejez. Mă poţi ierta pentru asta? Suflete? Dacă vrei, o să iau întreaga vină asupra mea. Dar şi tu… De ce eşti atât de blând, atât de bun şi cald şi vibrezi neîncetat? Suflete, de ce simţi tu atât de mult? De ce îmi aduci atât de uşor lacrimi în ochi? Crezi că îi pasă lumii de fragilitatea ta? Nu, suflete, nu-i mai pasă nimănui.
Îţi aminteşti câte ne spuneam când eram copii? Câte jocuri inventam şi cât de bine ne era? Ce s-a întâmplat cu noi de atunci? Unde ne-am pierdut? Nu, te rog, mai bine nu-mi răspunde. Hai, dă-mi mâna suflete şi să ne iertăm. Tu să mă ierţi pentru că nu am ştiut cum să te feresc de toate câte…. Eu te-am iertat pentru că mereu vrei să aduni în tine toate durerile acestei lumi. Să le duci tu, să-i vezi pe alţii fericiţi.
Ce spui? S-a vărsat vinul pe covor? Nu, nu voi şterge. E singura pată de culoare care răzbeşte în gri-ul din jur. Suflete, dincolo de ziduri e Viaţă! Mergem şi noi? Bine, înainte vom dansa, facem cum vrei tu. Eu am uitat versurile, de data asta îmi cânţi tu. Vezi ce bine ne e împreună? De ce nu învăţăm noi că, aşa micuţi cum suntem amândoi, trebuie să ne fim mereu aproape?
Suflete, mi-ai lipsit…